Operatoarea de la bancă

Publicat pe

Azi am intrat în agenția unei bănci pentru a depune niște bani într-un cont. Nu mai dădusem pe acolo decât o singură dată, și atunci fusese altcineva la ghișeu. Deci mai mult ca sigur operatoarea de azi nu mă cunoștea de nicio culoare. Evident, nici eu pe ea.

M-a întâmpinat cu un zâmbet de o mie de megawați (nu prea știu eu cum vine asta, dar sună bine și mi-e lene de mor să-i dau cu goagăl acum) și a fost mega-extra-uber-super drăguță cu mine. Și cu oricine altcineva din încăpere. La început mi-a creat o stare de foarte bine, o stare de om care se simte important, apreciat, prețuit. Dar când a început să i se adreseze cu „draga mea” sau „iubita” colegei de la celălalt ghișeu de lângă ea, nu am putut să nu-mi pun întrebări. Oare cum este caracterul ei cu adevărat? Și de la una la alta, mintea mi-a zburat la oamenii peste care am dat în relativ scurta mea viață, de 29 de ani. Cu o reală dezamăgire am constatat că mai toți oamenii așa sugary pe care i-am întâlnit până acum au fost fățarnici, falși, înșelători. Și fix în acel moment m-am simțit și eu înșelată.

În continuare nu aveam niciun alt indiciu despre personalitatea femeii respective, însă toată starea de bine pe care mi-o crease la început s-a dus naibii. I-am mulțumit și eu cu un zâmbet mai mult forțat la sfârșitul tranzacției, însă cumva toată magia dispăruse.

În contrast, pe drumul spre casă, pe care l-am parcurs la picior, am început să-mi aduc aminte de opusul acelui tip de oameni, și încetul cu încetul mi-am dat seama că toate persoanele pe care le cunoscusem și care îmi păruseră mai grumpy sau pur și simplu mai serioase la prima impresie, deveniseră treptat cele mai importante din viața mea, și că tocmai acele persoane mi-au rămas cel mai dragi în suflet. Zaharina asta forțată, care pare să facă bine în aparență, este mai toxică decât orice altceva. Fiindcă te ia și te ridică în slăvi, te învăluie cu dulceața ei, te îmbată, și apoi te părăsește dintr-odată de ajungi să te izbești de pământ de nu te vezi.

Mi-a părut rău pentru operatoarea de azi, dar m-am alinat singură spunându-mi că nimeni nu are cum să fie atât de fericit și de dulceag tot timpul. Trebuie că este prefăcătorie. Una mascată fin…

Recenzie „După cutremur” de Haruki Murakami

Publicat pe Actualizat pe

După cutremur” de Haruki Murakami nu se afla deloc în topul listei mele cu cărți pe care doream să le citesc cât mai curând în 2017, însă bântuită fiind de minunatele poze postate de Anca Zaharia pe contul Irrefutabilis de pe Instagram (aici), mi s-a înșurubat în minte ideea că nu mai pot amâna lecturarea acestui volumaș. Încercând de asemenea să-mi revin dintr-o mahmureală literară cu care m-a lăsat „Meseria de romancier” (recenzia aici), imediat ce am găsit „După cutremur” la biblio, am și luat-o ca s-o citesc. Iar acum a venit momentul să vă spun câteva cuvinte despre ea, deci… read on!

haruki-murakami__dupa-cutremur__973-46-4047-8-785334253052

În primul rând, cartea mi-a plăcut foarte mult pentru numărul modest de pagini pe care-l are, i-am dat 4 steluțe pe Goodreads și am felicitat încă o dată talentul lui Murakami de a crea, cum s-ar spune, din rahat bici. Îmi scuzați expresia deosebit de explicită 😀 dar fix senzația asta am avut-o citind acest volum! Ca să vă faceți o idee, iată ce povestiri conține cartea și cam despre ce e vorba în fiecare:

  1. Un OZN aterizează în Kushiro

Komura este un bărbat japonez obișnuit, în jur de 30 de ani, cu o slujbă obișnuită și o soție și mai obișnuită. La o săptămână după marele cutremur care a zguduit zona Kobe, Komura descoperă că soția sa, care se comportase foarte ciudat, ca un mort viu, toată săptămâna, a dispărut. Komura află într-un final că soția sa s-a întors la părinți, însă înțelege și nu înțelege de ce aceasta a reacționat așa. Încercat de tristețe și singurătate, acesta este îndemnat de un coleg să pornească la drum pentru a livra un pachețel misterios într-o altă regiune, unde este întâmpinat de două tinere femei alături de care trăiește niște momente foarte bizare. Pentru mine, a meritat 3 steluțe din 5.

  1. Peisaj cu fier de călcat

Junko este o tânără care locuiește cu prietenul ei Keisuke, surfer și component al unei trupe de muzică rock. Plecată de acasă de la 17 ani, Junko își trăiește viața oarecum în derivă, împrietenindu-se pe parcurs cu domnul Miyake, un pictor în jur de 50 de ani care trăiește izolat de lume și căruia îi face deosebit de mare plăcere să facă focuri pe plajă cu lemnele aduse de valuri. Urmărită obsesiv de povestirea „Focul” a lui Jack London, Junko încheagă imediat o prietenie sinceră și strânsă cu pictorul trecut de prima tinerețe, și astfel află că acesta este originar din Kobe, unde și-a lăsat în urmă familia… M-a emoționat foarte tare sfârșitul acestei povestiri, deși nu neapărat și conținutul ei. I-am dat 3.5 steluțe din 5.

  1. Toți copiii Domnului dansează

Yoshiya este un tânăr în vârstă de 25 de ani cu o personalitate liniștită, o slujbă normală, care încă locuiește cu mama lui, dar care este copilul Domnului. Sau cel puțin așa insistă mama sa. Aceasta îi tot repetă că Yoshiya nu are alt tată decât pe Domnul. Însă Yoshiya trăiește ancorat în realitate și, aducându-și aminte de povestea pe care i-a spus-o mama lui despre căile greșite pe care o luase în tinerețe și despre bărbații cu care se culcase, își dă seama că ultimul bărbat cu care fusese aceasta e posibil să fie tatăl lui. Într-o seară, ochește pe stradă un bărbat cu aspect similar și îl urmărește. Pe străduțe lăturalnice, până la un câmp de baseball părăsit și funebru. Yoshiya îl caută pe tatăl său, însă descoperă cu totul altceva. Povestirea asta mi s-a părut bine scrisă, însă i-a lipsit acel „ceva”. Din partea mea, doar 3 stele din 5.

  1. Thailanda

Satsuki este o doctoriță specializată în afecțiuni ale glandei tiroide, ajunsă la vârsta a doua și proaspăt intrată la menopauză. Nu are copii, nu mai are soț. Ajunsă în Thailanda pentru a participa la o conferință mondială a medicilor, Satsuki se simte tot mai obosită și mai neliniștită în același timp. Își tot aduce aminte de lucruri îngropate de mult sub preșul trecerii timpului, lucruri petrecute în urmă cu 30 de ani care au marcat-o pentru tot restul vieții. Bărbatul „acela” locuiește în Kobe, iar Satsuki își dorește să fi fost strivit sub dărâmături. Sugerându-i-se să își ia un concediu, pentru a-și recăpăta suflul și dorința de viață, Satsuki ajunge să fie acompaniată în Thailanda de un șofer și om-bun-la-toate pe numele său Nimit. Într-o zi, Nimit o duce într-un sat ca să vadă o bătrână vindecătoare. Ce îi spune bătrâna, descoperiți și singuri! O povestire fermecătoare prin melancolia și singurătatea pe care le emană, dar aș fi vrut să fie mai dezvoltată. Mai ales partea despre trecutul lui Satsuki. I-am dat 4 stele din 5.

  1. Broscanul salvează Tokyo

La scurt timp după cutremurul din Kobe, Katagiri ajunge acasă ca să descopere că acolo se află deja, în vizită, un broscoi uriaș. Peste doi metri în înălțime. Cu o voce pătrunzătoare, acesta îi spune să i se adreseze cu apelativul „Broscan”. Katagiri crede că are halucinații, însă stând de vorbă în cele din urmă cu Broscanul, acesta îi spune că după cutremurul din Kobe se apropie o altă catastrofă și mai devastatoare, și anume un cutremur puternic care va distruge Tokyo. Prin urmare, Broscanul a venit să îl roage pe Katagiri să lupte alături de el împotriva puterilor care amenință capitala Japoniei și care bântuie în adâncurile pământului, tot mai neliniștite. Katagiri are momente când crede că halucinează, și momente când este absolut sigur că totul este adevărat. O povestire foarte ciudată, dar tocmai de aceea mi-a și plăcut atât de mult, probabil! I-am dat 4 stele din 5 și mi s-a părut că aici Murakami și-a arătat pe deplin talentul său literar în a face din cunoscut necunoscut, și invers.

  1. Plăcintă cu miere

Junpei este un scriitor de 30 și ceva de ani care își împarte timpul între masa de scris și casa lui Sayoko, prietena sa din studenție. Îndrăgostit fără speranță de aceasta încă din studenție, Junpei preferă să mențină relația caldă de prietenie și să o ajute pe fiica ei în vârstă de 4 ani să adoarmă spunându-i povești despre urși care culeg miere, vânează somon, și își văd în general de treburile lor „ursești”. Însă dinamica dintre personaje este mai profundă de atât, căci fiica lui Sayoko îl are drept tată pe Kan, cu care Junpei și Sayoko formaseră un trio reușit în perioada tinereții. Însă Kan a avut primul curaj să o revendice pe Sayoko, iar Junpei a rămas cu durerea surdă din piept. Dar acum totul este în curs de schimbare, și pe măsură ce Junpei se implică tot mai mult în viața micuței Sara, care este chinuită de coșmaruri crunte în urma cutremurului și imaginilor difuzate la televizor, bărbatul își dă seama că năzuințele sale din tinerețe pot deveni realitate, dacă are curajul să facă acest pas. „Plăcintă cu miere” a fost povestirea mea preferată din volum, și pot spune că i-am dat 5 stele din 5 fără probleme! M-a impresionat felul în care Murakami a descris dinamica dintre personaje și sentimentele complicate, dar totuși tandre, care „zboară” între ele. Mi-a plăcut mult, ce mai!

Ca să nu vă mai plictisesc inutil, vă îndemn să lecturați această scurtă colecție de povestiri (format mic, de buzunar, doar 200 de pagini!) și vă garantez că veți avea parte de a jolly good time parcurgând-o! Cum îmi spunea cineva la un moment dat pe Facebook, „Murakami never fails!”. Și asta cam așa e. 😀

tumblr_lis660B3cJ1qa2xnoo1_500
De aici luată

Sfaturile Chimamandei Ngozi Adichie pentru a trăi curajos

Publicat pe Actualizat pe

Salut, dragi cititori!

Astăzi m-am gândit să schimb puțin macazul și să postez un alt fel de articol, despre care habar n-am ce părere veți avea, dar care sper să vă placă! De dimineață dădeam scroll pe newsfeed-ul de pe Facebook, și am dat peste acest articol din The Washington Post, în care scriitoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie oferă un interviu referitor la feminism și la noua ei carte, „Dear Ijeawale, or a Feminist Manifesto în Fifteen Suggestions”. Până să apucați să vă dați ochii peste cap, încercați să aruncați o privire pe text pentru a vedea ce înseamnă cu adevărat feminismul (asta dacă nu știați deja, în mod evident). Fără alte vorbe inutile, lectură plăcută! 😉

P.S. Traducerea îmi aparține, așa că dacă doriți s-o preluați, vă rog frumos să menționați la sfârșitul articolului în română „Traducere de Loredana Malic”. Gracias! 😀

***

Femei, nu vă mai faceți griji dacă sunteți plăcute sau nu – sfatul Chimamandei Ngozi Adichie pentru a trăi curajos

Chimamanda Ngozi Adichie nu se supără dacă nu o placi.

Prea multe femei își fac griji dacă sunt plăcute sau nu, spune ea, iar acest lucru nu numai că ne conduce pe un drum greșit, ci este și dăunător.

„Nu este treaba voastră să vă faceți plăcute. Treaba voastră este să fiți voi înșivă”, spune ea. „Va fi cineva care să vă placă oricum.”

Milioane de oameni o plac pe Chimamanda Ngozi Adichie oricum. Este autoarea best-seller-urilor „Americanah” și „Jumătate de soare galben”. Este fața unei companii de make-up. Titlul conferinței TED pe care a susținut-o în 2013, „We Should All Be Feminists” (Feminist(ă), feminiști, conform titlului dat de editura Black Button Books în urma traducerii în limba română), este înscris pe tricourile de designer purtate de celebrități precum Rihanna, Natalie Portman și Jennifer Lawrence. Beyoncé a împrumutat o parte din discursul ei într-un cântec. Este laureata unui premiu de „geniu” MacArthur, a unui Premiu National Book Critics Circle – și s-a aflat pe lista Vanity Fair a celor mai bine îmbrăcate persoane.

Acum a scris o carte care s-ar putea să nu pice prea bine tuturor. Dar nu-i nimic.

„Trebuie să-mi spun adevărul”, zice ea.

Adichie, care își împarte timpul între Columbia, Md., și țara ei natală, Nigeria, pune mult suflet în egalitate. (Citiți tricourile.)

Femei, ne dojenește ea, nu putem să ne implicăm în asta doar un pic: „A fi feministă e ca și cum ai fi însărcinată. Ori ești, ori nu ești.” De ajuns cu ideea asta – pe care ea o numește „feminism ușurel” – „că bărbații sunt superiori în mod natural, dar se așteaptă de la ei să <trateze femeile bine>. Nu. Nu. Nu. Trebuie să existe mai mult decât benevolența masculină ca bază pentru bunăstarea unei femei.”

Noua ei carte, „Dear Ijeawele, or a Feminist Manifesto in Fifteen Suggestions” (Dragă Ijeawale, sau un manifest feminist în cincisprezece sugestii) (Knopf) oferă, după cum spune și titlul, 15 modalități prin care noi – părinții, în special – putem încuraja fetele să fie puternice, să plantăm semințele feminismului. Dar mai mult, Adichie speră că această carte ne va ajuta „să ne îndreptăm către o lume în care există egalitatea genurilor”.

Făcând acest lucru, înseamnă să spulberăm presupunerile împământenite despre cum gândesc și se comportă bărbații și femeile, mai ales în viața domestică. Printre acestea: să nu mai presupunem că femeile sunt în mod implicit îngrijitoarele primare. Un tată ar trebui să facă „tot ceea ce-i permite biologia”. În alte cuvinte, „totul mai puțin alăptatul”.

Acest lucru înseamnă și gospodărie: „Cunoștințele despre gătit nu vin preinstalate într-un vagin. Gătitul se învață.”

Întrebarea care o supără cel mai tare este dacă femeile pot avea totul. „E un mod foarte primitiv de a gândi”, spune ea. „E o dezbatere care presupune că femeile fac toate muncile gospodărești și de creștere a copiilor – și-i dăm un punct bonus atunci când lucrează și în afara căminului. Când tatăl se duce să-și ridice copilul de undeva o singură dată, primește șapte puncte bonus.”

Adic_9781524733131_CREDIT WANI OLATUNDE

Adichie își spune adevărul.

„Cred că este urgent din punct de vedere moral să purtăm discuții sincere despre creșterea altfel a copiilor, despre a încerca să construim o lume mai corectă pentru femei și bărbați”, scrie ea.

Adichie, care are o fiică în vârstă de un an și cinci luni, spune că aceste conversații ar trebui să înceapă de la început. Adică să ai aceleași așteptări de la un copil indiferent de genul lui.

„Când merg la întâlniri ale grupurilor de copii mici, nu pot să nu observ că părinții spun întotdeauna fetelor să dea jucăriile înapoi, să stea jos; băieților, nu chiar atât de mult”, spune ea.

Și îmbrăcămintea transmite un mesaj. De ce să ne îmbrăcăm băieții în albastru, fetele în roz, sau mai rău, în nuanțele de cenușiu lipsit de viață al hainelor de gen neutru? „De ce să nu avem haine pentru bebeluși, organizate după vârstă și în toate culorile?” Adichie spune despre fiica ei că „Roșul o prinde foarte bine.”

Aceste semnale din copilăria timpurie rămân, spune ea, iar în moduri subtile și uneori nu chiar atât de subtile, sunt consolidate de-a lungul timpului.

„Rolurile de gen sunt atât de adânc condiționate în noi înșine încât deseori le dăm curs chiar și atunci când se ciocnesc de dorințele noastre reale, de nevoile noastre și de fericirea noastră”, scrie ea. Și „sunt foarte greu de dez-învățat”.

Mare parte din „Dear Ijeawale” va fi familiară pentru cei care cunosc lucrările anterioare ale lui Adichie, dar această carte este mai personală, mai urgentă. „Vreau să ajut la construirea unei lumi pe care fiica mea s-o iubească, vreau să grăbesc venirea justiției adevărate. Vreau o lume mai bună”, spune ea.

Cartea, care a început ca o scrisoare către o prietenă în care îi cerea sfaturi despre cum să-și crească fiica, și care a fost mai târziu postată pe Facebook, oferă moduri practice de îndrumare a fetelor, cum ar fi: „Învaț-o încrederea în sine.” „Învaț-o să iubească cărțile.” „Învaț-o să pună întrebări precum <Care sunt lucrurile pe care femeile nu le pot face fiindcă sunt femei?>” „Nu vorbi niciodată despre căsătorie ca o realizare.” „Încurajeaz-o să practice sporturi.” „Dacă îi place machiajul, las-o să-l poarte.

Însă „Dear Ijeawale” este mai mult decât o carte de parenting, un gen de care Adichie se ferește. „Am cumpărat câteva astfel de cărți înainte să nasc, dar cam pe la jumătatea lecturii mi-am zis <Nu pot, pur și simplu nu pot.> Mai degrabă văd eu cum decurg lucrurile.” (Până acum, toate bune, spune ea.)

Cartea atinge subiecte personale, precum și politice. Adichie o oferă pe Hillary Clinton ca exemplu principal al modului nedrept în care sunt judecate femeile. „Vrem ca femeile care urmăresc o poziție de putere să fie îmblânzite de o latură mai domestică. Nu avem aceleași așteptări și din partea bărbaților”, spune ea. „Femeile trebuie să pășească pe o linie foarte subțire pentru a nu fi văzute atât de puternice încât să fie considerate scorpii sau să emasculeze bărbații, dar nici să fie considerate slabe. E un gen de jonglerie la care bărbații nici nu trebuie măcar să se gândească.”

Aruncați o privire secțiunii bio a lui Clinton de pe Twitter, sugerează Adichie. Primele cuvinte pe care le folosește pentru a se descrie sunt „soție, mamă, bunică”. Primul cuvânt al lui Bill Cinton? „Fondator”.

Dacă s-ar înregistra pe Twitter – ceea ce jură că nu va face niciodată – Adichie spune că ar enumera în mod egal pe același rând: „om, gânditor, fiică, prietenă”.

Adichie recunoaște faptul că această cărticică a ei nu va schimba lumea, chiar dacă are în titlu cuvântul „manifest”, dar e un început. „Știu că sună ieftin”, spune ea, „dar chiar trebuie să avem parte de o lume mai justă – și putem face ca acest lucru să devină realitate. Cred că oamenii se pot schimba.”

Vedeți? Plăcută, până la urmă.

***

Chimamanda Ngozi Adichie a fost tradusă și la noi cu „Jumătate de soare galben” (2006; RAO 2008), „Hibiscus purpuriu” (2003; RAO 2011) și cu transcrierea discursului oferit în cadrul conferinței TED, „Feminist(ă), feminiști” (2014; Black Button Books 2016). De asemenea, a fost anunțată și publicarea romanului său best-seller „Americanah”, tot la editura Black Button Books. 

Precomandă „Trei coroane întunecate” de Kendare Blake la un preț promoțional!

Publicat pe Actualizat pe

Hey, guys!

Nu știu dacă ați apucat să vedeți această MINUNATĂ reducere la precomanda pentru „Trei coroane întunecate” de Kendare Blake, așa că m-am gândit s-o împărtășesc cu voi! 😀 Eu am plasat deja comanda, ajunge în perioada 16-20 martie, ca să știți. 😉 Mie mi-a plăcut foarte mult (neașteptat de mult, chiar!) „Anna în veșmânt de sânge” (recenzia aici) de aceeași autoare, așa că sunt curioasă și extrem de nerăbdătoare să citesc „Trei coroane întunecate”! Voi ce ziceți, vă interesează sau e cam… meh? Eu cred sincer c-o să fie faină! ❤

17218419_731298327030672_2222909050709525900_o