Recenzie „Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu

Dragi cititori, abia așteptam să vină weekendul ca să vă povestesc despre cea mai recentă lectură de-ale mele, plină de magie, teroare și rafinament, care m-a făcut să-mi aduc aminte cu nostalgie de vremurile din copilărie, când încălcam cuvântul dat alor mei și citeam basme pe ascuns în timpul alocat somnului de prânz! Haha, da, cam la asta se rezumau năzbâtiile mele de copil. 😅 Am savurat pe îndelete colecția de povestiri fantastice a Anei Mănescu și iată-mă din nou aici, pe blog, ca să vă povestesc și vouă cum a fost.

Întrucât mie mi se întâmplă rar să ador în egală măsură toate povestirile dintr-un anumit volum, trebuie să știți că în cartea Anei am găsit povești fascinante, de 5 stele, dar și povești care mi s-au părut ceva mai subdezvoltate și pe care, prin urmare, n-am putut să le consider la același nivel. În general, volumului i-am acordat 4 steluțe cu plus, iar azi vreau să vă vorbesc despre cele trei povestiri care mi-au furat inima și care mi-au umplut-o de încântare pur copilărească, visare, melancolie și teroare. Dar până atunci, câteva cuvinte despre tonul cărții și de ce mi-a plăcut mie atât de mult, până la urmă.

În străinătate sunt la modă de câțiva ani, și pe bună dreptate, retelling-urile, adică repovestiri ale marilor basme, povești, mituri și legende ale lumii. Personajele capătă toate nuanțele posibile de gri, lepădându-și mantiile albe sau negre, intriga devine din ce în ce mai complexă, dialogurile mai profunde, simbolurile mai greu de dibuit, etc. Totul pentru a contura o poveste care să fie familiară cititorului, dar care să reușească în același timp să-l captiveze și să-i ofere palpitații cu orice pagină dată. Din fericire, aș spune eu, această tendință începe să prindă rădăcini și la noi în țară, doar că… miturile, legendele, basmele nu sunt cele universale, ci chiar cele cu care am crescut noi datorită lui Petre Ispirescu și a altor culegători ca el. Toată lumea știe despre Cenușăreasa, Frumoasa și Bestia, Mica Sirenă, etc., dar în afara granițelor românești foarte puțini știu despre Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana lui. Sau despre zmeul mult urât, atât de misterios și de fascinant deopotrivă. Sau despre Sfânta Duminică, sau Sfânta Miercuri, sau chiar despre Iele, aceste figuri atât de controversate ale folclorului nostru, al căror nume este spus în șoaptă cu buze tremurânde.

Ei bine, probabil ați ghicit: fix ACESTA este motivul pentru care m-a atras cartea Anei Mănescu, „Sinuciderea Ielelor”! Reinterpretarea figurilor de poveste ale folclorului românesc, cu care eu practic am crescut, și integrarea lor într-o lume în continuă schimbare, de unde magia pare că a dispărut complet. Se pare că nu-i chiar așa. Ana a reușit să îmbine atât de grațios tărâmul fermecat al Ielelor cu realitatea noastră de zi cu zi, încât spre sfârșitul cărții aveam senzația clară că universul este într-adevăr imens și că poate într-un colțișor al lui, pe undeva printr-o pădure deasă, ființe plăpânde și misterioase, cu picioare mici și dalbe, își croiesc drum prin negura nopții, cu o claie de păr auriu învăluindu-le silueta ca un halo. Da…Se vede clar că „Sinuciderea Ielelor” și-a lăsat amprenta asupra mea, deși a trecut ceva timp de când am terminat-o. Nu vreau să risc să vă plictisesc, așa că voi lua la rând cele trei povestiri pe care eu le-am considerat de 5 stele și vă voi spune câteva cuvinte despre fiecare în parte.

În căutarea zmeului pierdut

O povestire cu aromă de fantasy pentru adulți, în care factorul groazei este la locul său. Deși pornește de la basmul cu Făt-Frumos și Cosânzeana, punctul de cotitură îl reprezintă ipoteza că fiica celor doi nu ar fi a lui Făt-Frumos, ci de fapt a zmeului. Da, acel zmeu crud și monstruos care a răpit-o pe Ileana și a ținut-o prizonieră până când aceasta a fost salvată de Făt. Pentru mine, surpriza cea mare a venit atunci când partea de final a povestirii ne aduce în timpul prezent, când o fată cu puteri supranaturale vede lucruri pe care n-ar trebui să le vadă. Lucruri care o înspăimântă atât de tare, încât preferă să se prefacă că nu a văzut nimic. Mi-au plăcut la nebunie personajul zmeului, ambiguitatea personajelor și atmosfera de groază și suspans pe care acestea o creează.

Coborâți?

O povestire dulce, dulce, până când devine amăruie. Zilele unei fete-zâne pe tărâmul oamenilor se apropie de sfârșit, iar ea trebuie să rupă toate legăturile cu oamenii dragi din viața ei, pregătindu-se sufletește pentru trecerea pe tărâmul „celălalt”, care e plin de mister și de magie. Acolo, proaspăta zână încearcă să-și dea seama de mersul lucrurilor, de ierarhia acestor ființe misterioase, și descoperă o figură familiară pe care o crezuse pierdută de mult. Însă alegerea îi aparține: va rămâne să urmeze ritul de trecere și ocuparea locului cuvenit pe tărâmul zânelor, sau va rămâne veșnic cu gândul la lumea oamenilor, din care odată făcea parte și în care se simțea ca acasă? Zâna descoperă o nouă prietenă bună, iar lumea întreagă îi stă la picioare. Ce va alege în cele din urmă?

Sinuciderea Ielelor

Povestirea care dă și titlul acestui volum cuprinde un mix de legende și basme, precum și de figuri din folclorul românesc și cel străin. În prim-plan se află, desigur, cele trei Iele, întrupate în trei fecioare deosebit de frumoase, a căror viață se desfășoară în păduri și în văzduhuri. Însă pe lângă ele îl mai întâlnim pe Lev, un tânăr de care cea mai mică dintre Iele s-a îndrăgostit, dar și pe Aya și Minerva, două zeițe surori aflate veșnic la capetele opuse ale dihotomiei bine-rău, lumină-întuneric. După înțelegerea mea, Aya ar fi Gheonoaia, sau Muma-Pădurii, din acele povești nemuritoare ale copilăriei, pe când Minerva ar fi mai degrabă figura Sfintei Duminici care își ajută eroul să treacă peste cele mai aprige obstacole. Oricum ar fi, Lev cade pradă Ayei, care îi smulge inima din piept și i-o transformă în piatră, iar cele trei Iele o fură înapoi și o invocă pe Minerva să le ajute în a-l reînvia pe băiat. Însă lucrurile merg conform planului până într-un anumit punct. Sfârșitul este complet neașteptat și oferă confirmarea acelui sâmbure de îndoială pe care cititorul l-ar fi putut avea la începutul poveștii. Puterea căpătată brusc corupe sau nu? Și da, și această povestire virează pe tărâmuri întunecate, unde viețuiesc creaturi de coșmar și de sânge. Mi-a plăcut probabil cel mai mult din tot volumul și mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte. M-a fascinat, m-a captivat, m-a îngrozit, m-a făcut să-mi pun întrebări arzătoare!

Acum, spre sfârșit, aș mai dori doar atât să vă spun: citiți cartea Anei Mănescu așa cum ați savura (sau ar trebui să savurați 😁) o ciocolată, câte o pătrățică pe rând. E o carte plină de magie, dar, așa cum știm cu toții, magia are nevoie de timp pentru a se infiltra în fibra realității. Acordați-i timpul necesar, iar ea nu vă va dezamăgi. Cu fiecare filă dată, veți descoperi o altă fațetă a universului în care trăim, iubim, gândim, respirăm, dar, mai ales, visăm cu toții. Permiteți-vă să visați!

Mulțumesc mult editurii HERG BENET pentru exemplarul oferit spre recenzie, dar mai ales mulțumesc autoarei că a scris acest volum! Poate e o cale deschisă pentru readucerea în atenție, în contexte noi, provocatoare și complexe, a figurilor de basm atât de îndrăgite de mine în copilărie! Spun DA la așa ceva oricând! 😁

Reclame

4 gânduri despre “Recenzie „Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu

    1. La fel și eu, probabil de asta am citit cu și mai multă plăcere cartea Anei. Deși cred că e o carte pentru oricine, nu trebuie neapărat să fii fan fantasy ca s-o citești și s-o „guști”. ^_^

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s