Recenzie „Al nostru este cerul” de Luke Allnutt

Prima dată când am aflat despre cartea asta a fost de pe pagina de Facebook a Editurii Herg Benet. Nu mai auzisem de autor, de titlu, nici măcar nu mai văzusem coperta pe undeva pe internet. Care arată așa, în versiunea românească:

Coperta_Al-nostru-este-cerul_Luke-Allnutt

Probabil nu știți, dar eu sunt îndrăgostită de cerul nopții, de stele, de magia cosmosului. Mă fascinează acea lume reală, dar atât de îndepărtată și de necunoscută nouă, celor mici ca niște furnici, de pe Pământ. Cu strălucirea stelelor pe fundal și cu un adult care ține de mână un copil în prim-plan, „Al nostru este cerul” m-a atras de prima dată când i-am aruncat o privire. Soarta face că am primit-o de la editură, complet aleatoriu, de curând, și imediat ce am desfăcut coletul am știut că o voi citi fără tăgadă. Fix asta am făcut, iar acum sunt aici ca să vă vorbesc despre ea. Pentru că e o carte… din cele dureroase și foarte frumoase, iar pentru asta merită toate stelele din lume! Al ei este cerul!

Nu este niciun secret încă de la început că Rob Coates este un bărbat suferind. Nu fizic, ci sufletește. Ajuns aproape de vârsta mijlocie, își petrece zilele în alcool și singurătate, singura lui activitate ceva mai serioasă fiindcă să călătorească pe meleaguri englezești pentru a fotografia peisaje de la înălțime. Din când în când mai are câte o aventură pasageră, dar atenția lui este întoarsă complet în interior, la viața minunată pe care a avut-o și pe care a pierdut-o fără posibilitatea de a o mai recupera.

Luke-Allnut
Luke Allnutt

După această introducere, care în sine mi-a frânt inima puțin, cartea continuă cu prezentarea familiei Coates de dinainte de tragedie. Cum Rob a cunoscut-o pe Anna, cum două opusuri s-au îndrăgostit iremediabil unul de celălalt, cum a cerut-o în căsătorie și cum s-au chinuit să aibă un copil. Când a apărut Jack, cei doi au fost în culmea fericirii. Pe măsură ce Jack creștea, se dovedea a fi un copil frumos din toate punctele de vedere, iar Rob și Anna nu-și mai încăpeau în piele de bucurie. Până într-o zi, când Jack a spart tiparul unei vieți de poveste, iar familia Coates s-a văzut pusă în fața unei situații cumplite: posibilitatea de a-l pierde pe Jack. O boală neiertătoare și nediscriminatorie, multe lacrimi, multă măcinare interioară, câteva luni de soare și speranță, și apoi o viață întreagă de tristețe și suferință.

„Să o iubesc pe Anna era ca un secret pe care nu-l mai știa nimeni. Un secret pe care îl păstrai aproape, pe care n-ai fi vrut să-l dezvălui niciodată. Pentru că eram singurul față de care își deschisese cele mai ascunse uși.”

Autorul nu ezită nici să prezinte profunzimile disperării unui părinte care e pe punctul de a-și pierde copilul. Rob se simte furios, neputincios, și tocmai de aceea ia o decizie fără a o consulta pe Anna, ceea ce duce la o ruptură dureroasă în familia lor. Este interesant de văzut modul în care cei doi soți internalizează toată această suferință. Pe când Rob pică în capcana „vracilor” care promit vindecarea completă și cer o căruță de bani în același timp, Anna începe treptat să-și pregătească inima pentru ultima dată când îl va mai vedea și ține în brațe pe Jack. O altă instanță care ne arată că, la fel ca în viață, fiecare om simte singur și se vindecă singur, fiindcă doar el știe ce e în sufletul lui.

greg-rakozy-38802-unsplash
Photo by Greg Rakozy on Unsplash

Nu prea are rost să vă spun EU ce se întâmplă în cartea asta, fiindcă e una din acele cărți care se citesc cu sufletul, nu cu mintea. E o reală experiență, nu doar o înșiruire de cuvinte pe niște coli albe. Vă spun doar că, în ciuda stilului simplu al autorului, acest roman m-a apăsat pe piept, dar mi-a și redat încrederea în puterea ființei umane de a se ridica deasupra nodurilor negative ale vieții.

„am alergat și am intrat în lift, care a zburat în sus imediat, ca o navă spațială, iar apoi ușile s-au deschis într-o uriașă seră de sticlă, iar tu ai spus că era ca și cum ai păși direct pe cer, și cam așa era, Jack, cam așa era, pentru că puteam vedea de sus întreaga londră. ne-am plimbat prin jur, privind în toate direcțiile, ca timothy pope cu telescopul lui, și n-o să uit ziua aia niciodată, jack, cât timp voi mai trăi. râsul tău dens ca ciocolata, în timp ce dansai cu umbrele, răpăitul ploii pe sticlă.”

Un alt aspect revigorant a fost și faptul că am avut parte de o narațiune din perspectiva unui bărbat, ceea ce, trebuie să recunosc, nu am prea mai întâlnit. Și nu oricum, ci cu o sinceritate tandră, o vulnerabilitate dulce, care mi-au provocat o întreagă serie de sentimente și emoții amestecate. Am putut să-l văd pe Rob trecând prin toate etapele doliului și m-am simțit extrem de apropiată de el și de familia lui. „Al nostru este cerul” e o carte desprinsă parcă din realitatea vieții de zi cu zi, și cred cu tărie că nu orice autor ar reuși să aducă la viață o poveste atât de puternică. Luke Allnutt compensează din plin simplitatea stilului de scriere cu emoțiile pe care le transmite cititorilor tăi, un lucru deloc de neglijat!

„Nu uiți niciodată, se spune. Nu uiți. Moliciunea degetelor lor mici, zâmbetul dulce și dezarmant, râsul pe care îl auzi prin cameră dintr-o dată atunci când te apuci de curățenie ca să scapi de depresie. Nu uiți niciodată.
Dar totuși uiți, și uitarea vine mai repede decât te aștepți, apoi îi urmează rușinea – rușinea că nu ai iubit cu adevărat, că ești un impostor.”

V-aș mai spune că pierderea lui Jack este punctul focal al romanului, și totuși nu este. Cartea asta este despre mult mai multe lucruri: despre iubire, despre recunoștință, despre speranță, despre depresie, despre alcoolism, despre încredere, despre comunicare, dar mai ales despre vindecare. Cu mâna pe inimă vă spun că am stat cu lacrimile în gât tot timpul cât am citit-o, doar că nu știam întotdeauna dacă sunt de tristețe sau de bucurie. Atât de mult m-a dat peste cap.

Mai sunt multe de spus despre ea, dar eu mă opresc aici. Nu e o analiză, e doar o recenzie sinceră, care vă îndeamnă la lectură cu certitudinea faptului că nu veți regreta că i-ați acordat o șansă. Și țineți minte: citiți-o cu sufletul! Nu vă negați sentimentele, lăsați-le să vă ducă în larg și apoi veți vedea că tot ele vă vor aduce în siguranță la mal.

Reclame

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s