Recenzie „Despre sinucidere” de Jean Améry

 

despre-sinucidere-discurs-asupra-mortii-liber-alese-cover_huge

Țin minte că am cumpărat „Despre sinucidere” dintr-un impuls nebunesc, cam în aceeași perioadă în care mi-am pornit canalul de booktube, adică am deja un an și câteva luni de când cartea se află pe raftul bibliotecii mele. Am dat puțin spre infim pe ea, și nu i-a venit rândul decât acum vreo două săptămâni când, tot dintr-un impuls, am înșfăcat-o din bibliotecă și am început efectiv s-o lecturez. Deși nu am studii în domeniul filozofiei sau al psihologiei, cele două mari domenii cu care cochetează Améry, dacă vreți musai să aflați ce părere am avut eu despre acest volumaș, citiți în continuare.

Am înțeles, documentându-mă ceva mai mult pe internet, că „Despre sinucidere” a lui Jean Améry este cumva o continuare la anterioara sa colecție de eseuri intitulată „Despre îmbătrânire”. Pare a fi o continuare logică, nu? Cum nu am mai găsit „Despre îmbătrânire” nicăieri (acum văd că e stoc limitat pe site-ul editurii ART), am zis că nu strică să intru orbecăind în „Despre sinucidere”, sperând că nu mă voi pierde prea tare în desișul ideilor. Deși este o carte subțire, nu vă așteptați ca Améry să vă scutească de densitatea ideilor sale. Pare a fi o carte pentru mase, și în același timp nu este. În liceu mi-a plăcut mult filozofia și îmi plăcea să studiez ideile, pur și simplu, precum și aplicarea lor în viața de zi cu zi, însă dintotdeauna mi-a venit greu să urmez un fir ceva mai întortocheat al expunerii detaliate a unei anumite idei. Știu, mi-am dat seama că Améry s-a străduit, efectiv, să nu-și piardă cititorii pe drum, dar corect este să recunosc că au fost anumite paragrafe care m-au sărit complet. Am putut relua calea mai târziu, ce-i drept, dar avertismentul meu ar fi că aceasta nu e o carte pentru cei dezinteresați de filozofie. Dacă nu vă aveți bine cu ideile și, așa cum îmi place mie să spun, cu despicarea firului în patru, atunci cartea asta nu cred că va fi pe gustul vostru.

Jean-Amery
Jean Améry

Améry își împarte volumul de eseuri despre sinucidere în cinci capitole mari și late, prezentate în ordine cronologică sau, dacă vreți, ca o spirală descendentă. De ce spun asta? Fiindcă eseul său începe cu „Înainte de prăbușirea în abis” și se încheie cu „Drum deschis”, trecând pe rând prin „Cât de naturală este moartea?”, „De propria-ți mână” și „A-ți aparține ție însuși”. Așa cum am specificat clar și în recenzia de pe Goodreads (aici), Améry evită foarte elegant să adopte o poziție clară față de problematica sinuciderii, însă intențiile sale mai transpar din când în când, și mai ales atunci când oferă exemple din viața reală pentru a-și motiva ideile. În rest, însă, el nu face decât să deschidă calea pentru o dezbatere care nu se va încheia prea curând, din rațiuni religioase, sociale, morale, etc. Ceea ce am observat, iarăși, este faptul că Améry se tot referă la sinucidere ca la moartea liber aleasă, adică în deplinătatea facultăților mintale, și evită aproape în mod frustrant să vorbească despre bolile care pot conduce la luarea propriei vieți. Omul recunoaște, ce-i adevărat, că evită în mod conștient să intre în domeniul psihologiei sau al psihiatriei, și prin urmare discută lucrurile doar din perspectivă pur filozofică, dar aici avem deja o problemă, fiindcă discuția lui nu este decât jumătate din tabloul complet al acestui subiect. În fine, divaghez, dar sunteți avertizați că Améry nu vorbește propriu-zis despre depresie sau alte boli care pot face o persoană să-și dorească moartea „liber” aleasă. Disecă doar ideea de.

Ca să spun sincer, nu știu ce m-a făcut să citesc acest volum. Sub nicio formă nu a fost titlul, așa cum s-ar aștepta logic oricine. Mai degrabă simțeam nevoia unei cărți care să dezbată un subiect controversat într-un mod destul de convolut, pentru a mă face să gândesc. Efectiv să simt cum îmi iese fum din creier. Da, știu, mai am și astfel de porniri uneori. În „Despre sinucidere”, în schimb, am descoperit un ton prietenos, dispus să prezinte lucrurile în așa fel încât oricine cu o minimă educație să poată prinde ideea principală. L-am respectat enorm pe Améry pentru acest fler!

Cum spuneam, deși unele aspecte ale problematicii mi-au trecut pe deasupra capului, majoritatea ideilor expuse de el mi-au rămas în minte și, ca să nu le uit și să vi le prezint și vouă, le-am marcat pagină cu pagină. Prin urmare, mai jos veți avea câteva fragmente din acest volum care mie, personal, mi-au plăcut foarte mult și mi se pare că exprimă esența gândirii acestui filozof austriac. Lectură plăcută!

Gândiți-vă, lucrurile de acest gen – certuri domestice, lacrimi, împăcări –, toate țin de domeniul vodevilului. Medicului îi scăpa un amănunt: ce este menit să fie vodevil și ce este tragedie hotărăște autorul. Situația de dinaintea prăbușirii în abis, care uneori poate dura doar o clipă, iar alteori se poate prelungi pe parcursul unor ore de chin, șterge toate diferențele, fie ele și de rang social (…) (pag. 19)

Nu se poate face afirmația că, pentru a trăi bine, este cel mai bine să nu trăiești; ar fi un nonsens pur. Astfel, logica ființei înglobează logica societății, logica conduitei în general, logica activităților cotidiene și, în cele din urmă, acea logică formală care în mod necesar exclude moartea. Rămâne valabilă afirmația lui Epicur, pe care nu contenesc să o amintesc ori de câte ori am ocazia, și anume: moartea nu ne privește, deoarece, atât timp cât suntem, ea nu este, iar atunci când survine, noi nu mai suntem. (pag. 30)

Eșecul planează ca o amenințare asupra fiecărei existențe în mod mult mai evident decât moartea. Trebuie să confirmi în ce măsură corespunzi așteptărilor. Oare vei fi capabil? De la ajutorul de mecanic până la managerul de top sau activistul de partid comunist, cu toții trebuie să își afirme capacitatea. Întotdeauna vor fi alții mai slabi. La fel cum de fiecare dată apar alții mai puternici. Amenințarea eșecului își face cel mai puternic simțită prezența în acea perioadă a vieții pe care prefer să o definesc ca fiind a „candidatului la examenul de bacalaureat”. (…) Candidatul la bacalaureat se află suspendat deasupra neantului, iar frânghia de care se susține se dovedește a fi din ce în ce mai fragilă. Cine cade nu are decât să o scoată la capăt. Părinții și colegii contează prea puțin. Sunt plini de înțelegere, lumea gândește progresist, nu există nici o îndoială. Eșecul este perceput în întreaga sa implacabilitate doar de cel în cauză. (pag. 55)

Dacă am adus în discuție alienația mintală și societatea, este pentru că grosso modo tocmai societatea vede suicidarul ca pe un dement sau ca pe un alienat, deoarece ea nu este în stare să pătrundă în lumea lui închisă. (pag. 69)

Mi se pare doar, după tot ce am citit și am trăit eu însumi, că limita dintre sănătatea psihică (de altfel, și cea fizică) și domeniul maladivului propriu-zis este arbitrară, fiind trasată în funcție de sistemul social de referință aflat în vigoare în epoca respectivă. Cât de bolnavi erau vizionarii, misticii, extaticii? Cât de sănătoși erau cei pe care Schopenhauer îi numea „cei mult prea mulți” (Vielzuviele) și care, invocând raționamentul sănătos al oamenilor, debitau inepții crase? (pag. 70)

Este îndoielnic acest comportament, după cum apreciez, pe de o parte indiferența rece pe care societatea i-o arată omului, iar apoi grija febrilă față de același, atunci când este pe cale să părăsească deliberat liga celor vii. Oare este el proprietatea acesteia? Am enunțat deja prin variate referințe argumentele mele cu privire la faptul că dezaprob aceste pretenții pe care societatea i le impune celui care este dispus să moară. În cele ce urmează, lansez din nou întrebarea la care voi încerca să răspund: Cui îi aparține omul? (pag. 114)

Oricât de departe aș privi, cu câteva excepții insignifiante din punct de vedere cantitativ, reprezentate de anumite școli filozofice sau anumiți filozofi individuali (Epicur, Seneca, Diderot), nu văd nicăieri faptul ca moartea liber aleasă să fi fost recunoscută ca ceea ce este: o moarte liberă și o problemă în cel mai înalt grad individuală, care nu este întreprinsă niciodată independent de raporturile sociale, dar odată cu care, în ultimă instanță, omul rămâne singur cu sine, iar în fața acestei stări de fapt societatea trebuind să tacă. (pag. 117)

Poți fi complet singur în mijlocul unei mase afluente, poți fi acoperit de glorie, de onoruri și înconjurat de admiratori și totuși să ai senzația unei perfecte singurătăți. Când cineva a cunoscut profunzimea unei asemenea disperări și optează pentru moartea liber aleasă poate fi oare diagnosticat ca traversând o criză de sorginte narcisistă? Oare suicidarul nu ajunge după pregătiri minuțioase mai degrabă la convingerea că suntem abandonați, oricât de vast ar fi anturajul nostru? (…) Iubirea nepotrivită a unui celălalt nepotrivit poate conduce într-un moment nepotrivit la moartea liber aleasă, carența iubirii putând avea același rezultat. Putem vorbi cu convingere justificată doar despre solitudinea existențială a individului: ea ne este dată nemijlocit în orice moment. (pag. 136)

De fapt, cu ce finalitate? Cu nici o finalitate, eventual doar într-un abandon în fața a ceea ce am definit ca înclinație către moarte. Însă și acest act de abandon de sine nu reprezintă salvarea decât atât timp cât trăiesc. După cum consider, am atins astfel, în cele din urmă, punctul crucial al discursului nostru. Ca negare pură și extremă, care nu mai conține nimic pozitiv în sine, astfel încât orice dialectică va fi dejucată în egală măsură cu orice logică superioară, moartea liber aleasă s-ar putea într-adevăr să fie „lipsită de sens”. (pag. 157)

Reclame

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s