Trei puncte de suspensie

Dacă te întrebi ce se mai întâmplă cu blogul meu, de ce am ales calea YouTube-ului, ce caută postarea asta aici, atunci află că toate sunt de-a valma, alandala, așa cam cum e mintea mea în ultima perioadă.

A existat o perioadă în viața mea, acum mult, muuult timp, când eram foarte organizată, foarte meticuloasă și, mai ales, foarte ambițioasă. Toate păreau să meargă în direcția pe care mi-o doream pe vremea aia. Școală, love life, planuri de viitor. Dar eram mult prea mică și proastă pentru propriul meu bine.

Așa că fast forward câțiva ani, și am ajuns în acest punct. Nu mă înțelege greșit, nu sunt chiar atât de dark, mă bucur de fiecare moment pe care mi-l rezervă viața, dar în același timp mă disociez de propria mea persoană. Poate ar trebui să-l citesc pe Osamu Dazai. Nu?

Există și la noi o vorbă, „Roata se învârte”, similară cu karma indienilor. Ei bine, cred și totuși nu cred în ea. Unii oameni răi sunt pedepsiți, unii oameni buni sunt răsplătiți, iar alții pur și simplu sar din roata karmică. Din zbor. Și dispar dracu’ știe unde. Încă nu m-am convins, dar cred că eu sunt unul dintre ei.

Acum, uneori sufletul mi-e plin de căldură și de lumină, încât simt c-o să mă răsfrâng peste margini. Mi-e teamă. Ca și cum n-ar fi normal să mă simt chiar ATÂT de bine. Iar alteori singura mea rugă este să treacă timpul cât mai repede, să se succeadă anotimpurile ca-ntr-un caleidoscop, iar totul să se termine odată. Și iarăși mi-e teamă. Orice aș face și aș simți, tot timpul mi-e teamă.

Știi ce face un animal care este prins în nisipuri mișcătoare, nu? Se zbate și se tot zbate, până se afundă mult mai repede decât ar fi făcut-o dacă ar fi stat nemișcat. Ei, mie mi-e frică până și să mă zbat. Deși uneori vreau să mă scufund în acea tăcere binecuvântată. Așa că pentru mine timpul nu trece, ci eu trec prin timp înceeet tare de tot, dureros de încet.

Soluții? Ar fi câteva. Mai ales fiindcă eu chiar cred în Dumnezeu. Dar, vezi tu, mi l-am însușit într-un mod complet egoist și arogant. Dumnezeul meu nu e Dumnezeul tău. Lumea e plină de credincioși și de atei. Eu sunt pe deplin în afară. Așa că Dumnezeul meu, din poziția în care se află în prezent, nu mă prea poate alina.

Discuții cu cei apropiați? Cine naiba ar vrea oare să deschidă acea cutie a Pandorei? Cine ar vrea să se uite oare în ochii mei și să vadă nebunia incipientă de acolo? De ce m-aș supune eu la o asemenea umilință? Chiar cred că fiecare om este o insulă. Că mai construim un pod între noi, că mai dărâmăm un altul, dar tot insule rămânem. Nu, discuțiile nu sunt o soluție.

Sfatul unui specialist? Specialist în ce? În Dumnezeu mai cred, în specialiști nu. Cel puțin nu pentru mine. Ființa mea întreagă e un paradox, încât un „specialist” mai tare ar încurca ițele, sunt sigură de asta.

Așa că iau fiecare moment așa cum îmi vine la mână, îl inspir, îl trăiesc din plin, îl miros, îl gust, și apoi… îi dau drumul înapoi în neant. Amintiri? Nu am nevoie de ele. Nici de cele frumoase, nici de cele urâte. Dar ele sunt ca scaieții, nu renunță și ba.

Probabil acum ai una din două impresii: ori că sunt depresivă și vreau să par că nu-s, ori că vreau atenție și de fapt n-am nimic. Ai avea dreptate în ambele situații. Și totuși în niciuna. Acum, când scriu articolul ăsta, sunt fericită și mulțumită. Mult mai mult decât am fost în ultimele săptămâni în medie. Am echilibru în suflet.

Ahh… dar am făcut un adevărat pity party aici, și am deviat monstruos de la subiectul principal. De ce nu mai postez pe blog? Fiindcă… n-am ambiț, cum s-ar zice. Când am pornit blogul, eram hotărâtă să împărtășesc lumii o bucățică din mine, chiar dacă era doar prin intermediul cărților. Dar acum… nu mai sunt atât de sigură. Atunci când devine o corvoadă, cel mai bine este, așa cum zice Elsa, să let it go.

Nu știu când totul a devenit atât de dificil pentru mine… lucratul, cititul, mâncatul, respiratul. Bine, chiar și acum, nu întotdeauna este un urcuș. De obicei e ceva normal. Ba o reală plăcere când vine vorba de mâncare bună. LOL! Dar sunt zile când pur și simplu parcă aș fi Atlas all over again.

Există persoane în viața mea care nu înțeleg de ce eu prefer să let it all go. De ce am îmbrățișat tot mai mult în ultimii ani un stil de viață minimalist. Responsabilități puține, timp liber la discreție, etc. Uite de-aia. Mă pregătesc constant pentru zilele când totul devine prea greu, ca un glob pământesc pe umerii mei. Ca să nu mă frâng. Ca să nu descopăr că totul este prea mult pentru mine. Ca să nu dezamăgesc pe nimeni. Așa, dacă sunt dezamăgiți din start, e mai ușor de suportat.

Fac ce fac, și tot despre mine vorbesc, în loc de blog. Mi-e milă de el, să știi. L-am crescut ca pe un animăluț de companie, deși e cam subnutrit săracul de el, fiindcă nu i-am acordat atenția pe care ar fi meritat-o. Dar asta pățesc în general cu absolut tot. Mai ales cu plantele și cu oamenii. Acum și cu obiectele abstracte.

Blogul a fost, pentru mine, nu un spațiu de desfășurare a unor activități intelectuale (sau cât de intelectuale au putut fi ele), ci un refugiu. Mereu un refugiu. N-am putut posta constant pe el, fiindcă refugiul îl folosești numai în vremuri de restriște, nu și atunci când totul pare că merge ok. Iar eu asta am făcut.

Până și recenziile… Le scriam doar atunci când mă îndopam cu destulă cafea cât să-mi stea părul sculat în cap. Altfel nu puteam. Blocaje mentale, și toate cele. Dar odată ce pornisem pe acel drum, trebuia să merg înainte. Ei bine, no more. Dacă se va mai întâmpla vreodată, voi scrie de plăcere. Mi-am jurat asta! Evident, n-a mai apărut nicio postare bine scrisă, din care să răzbată pasiunea și focul.

Așa că am ajuns în acest punct. Unde eu îmi pun sufletul pe tavă în fața ta, iar ție probabil nu-ți vine să crezi ce citești. Gen, what is this s**t? Eu am venit aici pentru altceva! Da, ai venit aici pentru altceva. Și n-ai primit. Life is tough, buttercup.

Concluzia, destul de dezlânată, e că-mi pun blogul în așteptare. Nedefinită. Nu era nevoie s-o anunț în mod public, știu, dar am simțit o nevoie perversă s-o fac. Fiindcă mereu am avut o pornire ciudată de a le spune (codat) celor din jur ce mai fac și cum mă mai simt. Iar când de obicei nimeni nu se prinde, simt o satisfacție drăcească. Nu mă pricep să explic, but I just do.

Deci cam asta e. Mă bucur dacă mi-ați citit blogul cu interes până acum, dar aș spera să n-o mai faceți pe viitor. Nu veți fi decât dezamăgiți. 🙂

Peace out!

Reclame

3 gânduri despre “Trei puncte de suspensie

  1. Hai să-ți spun cum vad eu lucrurile. Fiecare vârstă e cu „piticii” ei. Și eu aveam in plan la 20 de ani sa fac multe, nu le-am făcut, și n-aș spune că-mi pare rău iar acum cu atât mai puțin vreau sa le fac. Încerc să fac atât cât simt că-mi doresc și când îmi doresc, de dragul meu, ca să-mi cadă mie bine. Și cam atât. 😁

  2. Oriunde s-ar îndrepta paşii tăi în viitor, vor fi oameni care te aşteaptă şi pe blog. Pe tine, cea care eşti cu adevărat. Şi nu trebuie să fii „într-un anume fel” pentru a fi pe placul cuiva. Oamenii sunt diferiți şi ori acceptă ceva, ori nu. Dar asta deja nu e problema ta, ci a lor.
    Îmi plac recenziile tale, indiferent că sunt scrise sau în format video şi te voi urmări acolo unde eşti prezentă (nu am vrut să sune macabru). Te apreciez pentru ceea ce eşti şi pasiunea pe care o ai pentru ceea ce faci. Hugs & kisses!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s