Nu mai ştiu nimic

A trecut atât de mult timp de când dorinţele celorlalţi s-au amestecat cu ale mele, încât nu mai ştiu unde sunt graniţele… Nu mai ştiu dacă vreau ceea ce vreau fiindcă asta vor şi ceilalţi, sau fiindcă aşa vreau eu cu adevărat. Nu mai ştiu unde e binele meu, unde se termină al meu şi începe al lor. Am rădăcinile atât de puternic înfipte în viaţa asta pe care o duc, încât orice schimbare, oricât de minoră, are darul de a mă dezaxa complet. Am muncit atât de mult să ajung la un oarecare echilibru, să-mi creez singură o pace sufletească care nu mai fusese niciodată acolo, iar acum toate eforturile mele sunt răsplătite cu vorbe aruncate anapoda şi priviri piezişe. Fiindcă aşa sunt oamenii… Aşa cum eu îi dezamăgesc la rândul meu, aşa şi ei mă dezamăgesc pe mine. Dar până la urmă nu ştiu cine pe cine dezamăgeşte mai mult…

Sunt nopţi în care nu suspin, nu plâng, nu fac absolut nimic. Stau pe spate, cu ochii larg deschişi în tavan, şi încerc să nu exist. Îmi încetinesc respiraţia cât de mult pot şi privesc timpul cum trece. O dungă, două dungi, trei dungi pe pereţi. Vecinul încă mai lucrează, îi aud polizorul în atelier. E vară, încearcă să recupereze. Apoi îmi închid ochii o clipă. Când îi deschid la loc, e deja dimineaţă. Numai că înăuntrul meu e în continuare miezul nopţii. De câţiva ani tot este. Îl mai păcălesc uneori. Uneori mă forţez să zâmbesc mai larg, să râd şi mai tare, deşi strident, iar alteori mă scufund într-o carte bună sau un film captivant. Dar ulciorul nu merge de prea multe ori la apă. Iar când păcăleala s-a încheiat, miezul nopţii revine cu o forţă zdrobitoare, care parcă îmi compactează organele interne, şi simt că nu mai am aer. Şi stau iar noaptea cu ochii în tavan, numărând timpul. Care refuză să treacă. Culmea e, nici eu nu trec prin el. Suntem ca doi luptători laşi într-un ring. Niciunul dintre noi nu are curajul să atace primul, şi astfel ne pierdem, ne amestecăm, ne distrugem reciproc într-un fel de vals al morţii şi întunericului. Dacă există vreo constantă pe acest pământ, aceea e că eu sunt mireasa timpului. A nimănui altcuiva. Timpul este singurul care mă curtează aşa cum merit să fiu curtată. Iar eu valsez cu el spre nicăieri şi spre oriunde, în acelaşi timp…

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s