Roxane Gay, Aimee Bender și altele despre abuz și hărțuire în lumea literară. 11 scriitoare în răspuns la eseul lui Bonnie Nadzam, „Experți în domeniu” (Partea II)

Autor: Literary Hub
Data apariției: 15.03.2017
Traducător: Loredana Malic

Bonnie-Nadzam-roundtable

„Abuzul sexual este abuz sexual. Din experiența mea, dacă acesta provine din partea cuiva pe care îl admiri, este și mai rău.”

ELISSA SCHAPELL: Se așteaptă de la scriitoare, mai mult decât oricine altcineva, să înțeleagă și, dacă nu să tolereze, atunci măcar să scuze comportamentul greșit al scriitorilor și editorilor. Atunci când acești bărbați, ale căror privilegii decurg din a fi descendenți ai lui Mailer, Updike și Hemnigway, se comportă în mod neadecvat (de exemplu, fac comentarii sexuale despre corpul tău în public, se oferă să-ți concedieze colegul dacă îți dai jos hainele, te sărută, îți pun mâna pe fund…) cultura acceptă faptul că aceștia își urmează pur și simplu vocația și sexul. Într-adevăr, dacă bărbatul este considerat faimos sau un geniu, femeia, indiferent de statutul ei, trebuie să se considere norocoasă – norocoasă!

Norocoasă? Nici vorbă. Hărțuirea este hărțuire. Abuzul sexual este abuz sexual. Din experiența mea, dacă acesta provine din partea cuiva pe care îl admiri, este și mai rău. Ani de zile am evitat evenimentele sociale și adunările literare dacă eram cât de cât sigură că hărțuitorul meu, cineva care deținea o putere imensă asupra carierei mele, urma să fie acolo. Dincolo de înșelarea încrederii și indiferent de adevăr, scriitoarele care se combină sau încep relații cu acești scriitori nu au cum să câștige. Fie sunt văzute ca niște școlărițe idioate îndrăgostite sau ca mercenare care au drept scop avansarea propriei cariere. Dacă scriitoarea respectivă devine la fel de renumită ca scriitorul, sau chiar mai mult, întotdeauna vor exista cei care vor declama că a ajuns acolo deschizându-și picioarele. Cui îi pasă câte studente MFA trebuie sacrificate pentru a alimenta focul creativității marelui bărbat?… Merită în întregime.

_____________________________

„Partea aflată în poziția de putere spune Hei, ești talentată și chiar mi-ar plăcea să-ți deschid această ușă. Hai să pornim la muncă transformându-te în ceva ce pot deține.”

RAMONA AUSUBEL: Predau în cadrul unui program cu un procent ridicat de scriitori de culoare și aud de la ei faptul că li se cere destul de des să își transmită întreaga cultură cititorului, să-și vândă mediul din care provin ca un bun oarecare, să fie mai X sau mai puțin Y pentru profit și produs. Acest lucru face parte din aceeași problemă care poate permite unui scriitor să profite de o studentă, indiferent dacă fizic sau prin direcționarea cu mână de fier a creațiilor ei – partea aflată în poziția de putere spune Hei, ești talentată și chiar mi-ar plăcea să-ți deschid această ușă. Hai să pornim la muncă transformându-te în ceva ce pot deține. Este dificil fiindcă mentorii chiar deschid uși și ar trebui s-o facă, iar profesorii trebuie să-și ofere opinia onestă, și scriitorii trebuie să-și revizuiască poveștile, și cu toții suntem plini de greșeli nevinovate. Vreau să mă dedic și să mă rededic profesiei de profesor care ascultă cu atenție și este investit pe deplin, dar care își ține mâinile departe de lacăt – acela este descuiat de creația scriitoarei, indiferent de ce vrea aceasta ca ea să fie.

_____________________________

„Mi-am păstrat profesorii MFA și scriitorii rezidenți la distanță, acolo de unde nu m-ar fi putut dezamăgi la fel cum au făcut-o mulți alți bărbați înaintea lor.”

KRISTI COULTER: „Experți în domeniu” m-a făcut mai întâi să fiu recunoscătoare pentru proprii mei profesori MFA, care au fost blânzi și neprădători. Apoi m-a lovit din senin faptul că, în anumite moduri, decența lor nu a contat, deoarece propriul meu comportament era în continuare distorsionat de sistemul care îi protejează și îi recompensează pe cei răi. Când am intrat la facultate la 22 de ani, trecusem deja prin mai multe relații profesor/mentor care căpătaseră dintr-odată nuanțe sexuale. Nu sunt sigură că eu credeam că era posibil pentru un bărbat să vrea să aibă de-a face cu textele mele decât dacă voia să se și culce cu mine. Așa că mi-am păstrat profesorii MFA și scriitorii rezidenți la distanță, acolo de unde nu m-ar fi putut dezamăgi la fel cum au făcut-o mulți alți bărbați înaintea lor. Și astfel am pierdut șansa unor relații și conexiuni de care colegii mei bărbați au avut parte fără probleme.

Aș fi mai temerară acum, după două decenii. Dar atunci, să creez ziduri în jurul meu părea opțiunea cea mai sigură. Și nu m-am înșelat. Istorii circulau din belșug, precum cea despre câștigătorul Premiului Pulitzer care pe întreaga durată a unei cine a încercat să intre în chiloții unei colege. Un fost profesor rezident crease deja un fel de legendă, și conform spuselor unei femei, „încerca să fută pe toată lumea”. Ani mai târziu, acel bărbat a avut parte de un program regulat pe NPR, și de fiecare dată când îi auzeam vocea, mă gândeam: „Tipul care a încercat să fută pe toată lumea le spune acum americanilor ce cărți să citească.”

Și asta m-a pătruns cel mai mult despre eseul lui Bonnie: faptul că bărbații care i-au făcut rău călătoresc acum prin toată lumea învățând oamenii cum să spună o poveste, sau ce înseamnă măcar o poveste. Un bărbat care rănește o femeie, care o pune la colț, sunt știri deprimant de vechi. Dar să tratezi o femeie în modul ăsta și apoi să-i spui să nu scrie despre asta? Nu. Nu aveți dreptul să plantați și să omorâți povestea dintr-o singură mișcare, oameni buni. În cuvintele lui Bonnie, a venit momentul ca femeile să „aprindă luminițe care să nu mai poată fi stinse niciodată”. A venit momentul să vorbim.

_____________________________

„Abuzatorul controlează povestea, și în acest fel bărbații respectivi continuă cu acest comportament timp de decenii, în cadrul mai multor instituții.”

SARAH VAP: Când aud povești despre mentori abuzivi și exploatatori, îmi doresc ca alți membri din corpul profesoral să fi făcut o treabă mai bună pentru a-și proteja studentele. Știu că deseori multe dintre ele sunt vrăjite și/sau sunt mult mai tinere, și/sau au fost intimidate de către prădătorul/abuzatorul respectiv. Vreau să cred că de cele mai multe ori restul profesorilor habar n-au de nimic, nu suspectează nimic. Vreau să cred că dacă restul profesorilor ar fi suspectat ceva, nu ar fi blamat tacit studenta. Dar nu așa funcționează lucrurile. Oamenii suspectează, iar abuzatorul controlează povestea, și în acest fel bărbații respectivi continuă cu acest comportament timp de decenii, în cadrul mai multor instituții. Desigur, și eu am fost lovită de acele gloanțe, și în moduri care mi-au schimbat viața. Nu-i așa că multe dintre noi se feresc, sau sunt lovite de acel glonț tot timpul? Și cât timp vor mai zbura aceste gloanțe? Și cât de bogat, și cât de protejat, și cât de bine recompensat este tipul cu pistolul?

Apoi multiplică asta cu Trump. Dumnezeule.

_____________________________

„Discuțiile sunt deseori înăbușite, fie de frica instituțională a proceselor și publicității negative, sau de frica de a te fi înșelat.”

SALLY BALL: Evenimentele precum cel pe care îl descrie Bonnie sunt urmate de un proces lung și incomplet: selectarea zvonurilor, revelații, furie și îngrijorare, capcana tăinuirii. Poate există un întreg val de acuzații suplimentare. Și ne uităm prin încăpere: știuse careva? Și-au întors cumva privirea? Discuțiile sunt deseori înăbușite, fie de frica instituțională a proceselor și publicității negative, fie de frica de a te fi înșelat, sau frica că interlocutorul tău știe mai multe decât tine, sau este implicat, sau crede că tu ești… Universitatea la care predau eu, ca multe altele în ultimii ani, a clarificat și consolidat aplicarea Titlului IX, regulile privind Relațiile Amoroase. În plus față de această politică, totuși, sunt uimită de combinația specifică de libertate și responsabilitate pe care o oferă titulatura, permițând și obligând profesorilor titulari să vorbească, chiar și în prezența unor interese puternice. Despre titulatură, se presupune de cele mai multe ori că aceste pisici bătrâne și viclene se protejează reciproc din interiorul nișei privilegiate a siguranței de-o viață de a avea un loc de muncă. Iar uneori așa ajunge sistemul să fie abuzat. La ce m-am tot gândit, totuși, este ce putem face noi, femeile din corpul academic, persoanele cu titulatură, cum creăm cultura, cum avem grijă de toți membrii comunității noastre: profesori, personal, studenți. Și cum luăm apărarea cuiva al cărui comportament se integrează în acest spectru larg care include, să zicem, mojicia în cadrul întâlnirilor sau apelurilor telefonice, și se extinde pentru a cuprinde violența fizică.

Cum se definește o cultură împotriva privitului în altă parte? Studentele noastre sunt adulți; politicile instituționale păzesc împotriva abuzurilor de putere, iar titulatura ne oferă o influență serioasă asupra contextului, tonului și atmosferei în care se mișcă studentele noastre. Creăm climatul în care acestea fie știu la cine să apeleze pentru ajutor, fie nu știu; în care percep anumiți oameni ca fiind deasupra legii sau liberi să funcționeze în afara standardelor pe care le respectă alții, sau în care nimeni nu este deasupra acelor legi și standarde.

De asemenea, merită reținut faptul că prevederile Titlului IX pot da frâu liber, de exemplu, acuzatorilor homofobi care doresc să mânjească reputația unui profesor gay. Pe de altă parte, suntem suspicioși față de bărbații albi heterosexuali care se tem de acuzații false: aceștia par dornici să reducă la tăcere majoritatea cazurilor cu adevărat importante prin scoaterea în evidență a substratului celor cu adevărat rău-intenționate. Însă am prietene care au fost ținta și care au fost rănite de tipi albi puternici (iar Titlul IX îi ajută) și alți prieteni care au fost ținta și care au fost răniți de tineri furioși, părtinitori, aflați fie în ghearele anxietății religioase sau pretinzând cu cruzime o astfel de anxietate pentru a provoca suferință (Titlul IX a fost stindardul pe care l-au folosit și acești tineri). Și aici apare nevoia de educație, gândire critică, deschidere: toate amenințate în actuala cultură națională a abdicării.

_____________________________

„Cred că pasul curajos de a numi acești indivizi prădători este o parte importantă din a pune capăt dinamicii distructive.”

ANNA MARCH: Aceste povești de exploatare și abuz din partea mentorilor de scriere creativă sunt pe cât de familiare, pe atât de terifiante. Urăsc faptul că aceste evenimentele au avut loc, au loc și vor continua să aibă loc în fiecare zi, în mod obișnuit, în comunitatea noastră literară. Cred că pasul curajos de a numi acești indivizi prădători este o parte importantă din a pune capăt dinamicii distructive. Sunt solidară cu toți aceia care au fost manipulați și folosiți de cei aflați în poziții de putere, și care au ales să rupă tăcerea, și care îi roagă pe toți cei din comunitatea noastră să refuze să tolereze astfel de acțiuni scabroase, numindu-i și trăgându-i la răspundere. Depinde de fiecare dintre noi să pună capăt culturii care încurajează sau permite chiar și pasiv astfel de acțiuni, sau să-i tragă la răspundere pe cei vinovați. Putem face asta. Dar o vom face?

_____________________________

Contribuitoarele

Textele lui Roxane Gay au apărut în Best American Mystery Stories 2014, Best American Short Stories 2012, Best Sex Writing 2012, A Public Space, McSweeney’s, Tin House, Oxford American, American Short Fiction, Virginia Quarterly Review, și multe altele. Este scriitor contribuitor cu eseuri de opinie pentru The New York Times. Este autoarea cărților Ayiti, An Untamed State, a bestseller-ului New York Times Bad Feminist, și a volumelor Difficult Women și Hunger care vor fi lansate în 2017. Este de asemenea autoarea World of Wakanda pentru Marvel.

Aimee Bender este autoarea a cinci cărți: The Girl in the Flammable Skirt (1998) care a fost desemnată NY Times Notable Book, An Invisible Sign of My Own (2000) care a fost desemnată de L.A. Times cea mai bună carte a anului, Willful Creatures (2005) care a fost nominalizată de The Believer ca una dintre cele mai bune cărți ale anului, The Particular Sadness of Lemon Cake (2010) care a câștigat premiul SCIBA pentru cea mai bună ficțiune, precum și un Alex Award, și The Color Master, desemnată NY Times Notable pentru anul 2013. Proza ei scurtă a fost publicată în Granta, GQ, Harper’s, Tin House, McSweeney’s, The Paris Review, și altele, precum și ascultată în cadrul programelor PRI „This American Life” și „Selected Shorts.” Aimee locuiește în Los Angeles cu familia ei și predă scriere creativă la USC.

Porochista Khakpour este autoarea romanelor aclamate de critică Sons and Other Flammable Objects și The Last Illusion, precum și a volumului de memorii Sick care urmează să fie lansat. A predat scriere creativă și literatură la universități precum Columbia University, Johns Hopkins University, Wesleyan University și Bard College.

Aspen Matis este autoarea bestseller-ului internațional de memorii Girl in the Woods. Descrisă ca fiind „o lectură puternică” de către O, The Oprah Magazine, cartea a ajuns în topul anual al celor mai bune 50 de titluri din The Guardian. Textele lui Matis au fost publicate în The New York Times, Tin House, Psychology Today, Salon, și Marie Claire. Autoarea apare frecvent pe posturile radio și TV naționale, inclusiv CBS, Al Jazeera, HuffPost Live și NPR. Imaginea campaniei din 2015 a RAINN și membră a PEN America, RAINN’s Speakers Bureau și HarperCollins’ Speakers Bureau, Matis a devenit purtătoare de cuvânt a supraviețuitorilor traumelor. Donează cinci procente din profiturile înregistrate de Girl in the Woods Rețelei Naționale a Victimelor Violului, Abuzului și Incestului. În prezent este studentă la Columbia University.

Erin Coughlin Hollowell este o poetă și scriitoare care locuiește la capătul drumului în Alaska; prima ei colecție, Pause, Traveler a fost publicată de Red Hen Press, iar a doua ei colecție, Every Atom va fi lansată în 2018.

Elissa Schappell este autoarea a două cărți de ficțiune: Use Me, care a luat a doua poziție în competiția pentru premiul PEN Hemingway, și denumită una dintre cele mai bune cărți ale anului de către The New York Times Book Review și de Los Angeles Times, și Blueprints for Building Better Girls, care a fost aleasă cea mai bună carte a anului de către The San Francisco Chronicle, The Boston Globe, The Wall Street Journal, Newsweek și O. Textele ei de ficțiune, eseurile și textele de non-ficțiune au apărut în mai multe publicații, printre care Book Forum, BOMB și SPIN și în antologii cum ar fi The Mrs. Dalloway Reader, Here She Comes Now, și Cooking and Stealing. Este Redactor Contribuitor pentru Vanity Fair, fost Redactor Senior al The Paris Review, și Redactor Fondator, acum Editorialist pentru Tin House. Elissa predă în cadrul Programului de Scriere Creativă MFA la Columbia.

Ramona Ausubel este autoarea volumului Sons and Daughters of Ease and Plenty, care a fost cea mai bună carte a anului în San Francisco Chronicle și  NPR, precum și No One is Here Except All of Us, câștigătoare a Premiului Literar pentru Ficțiune PEN Center USA, și A Guide to Being Born, volum desemnat New York Times Notable Book. Creațiile ei au apărut în The New Yorker, Tin House, One Story, Ploughshares și în alte părți. Este membră a corpului profesoral din cadrul programului MFA cu rezidență scăzută la Institute of American Indian Arts din Santa Fe, New Mexico.

Textele lui Kristi Coulter au apărut în The Awl, Marie Claire, Vox, Quartz, The Mississippi Review, antologia Virgin Fiction a revistei Salon, și în alte părți. A primit o bursă MFA de Scriere Creativă la University of Michigan, unde a câștigat Premiul Hopwood, Bursa Memorială Roy Cowden și Bursa Stephen Farrar. Este fostă rezidentă a Fundației Ragdale și beneficiara unei burse din partea Fundației Naționale pentru Dezvoltarea Artelor (NFAA). Urmează să își lanseze în 2018 o colecție de eseuri la Farrar Straus & Giroux.

Sarah Vap este autoarea a cinci colecții de poezie, inclusiv Dummy Fire, câștigătoare a Premiului pentru Poezie Saturnalia Books 2006, selectată de Forest Gander. A doua ei colecție, American Spikenard, a câștigat Premiul pentru Poezie Iowa în 2007. În 2016, Viability a fost selectată de Mary Jo Bang drept câștigătoare a Seriei National Poetry. Textele ei au apărut în American Poetry Review, Denver Quarterly și Gulf Coast, și în multe alte publicații. Sarah locuiește în Venice, California.

Sally Ball este poetă și conferențiară de Limbă și Literatură Engleză la Arizona State University.

Textele lui Anna March au apărut într-o gamă variată de publicații, printre care The New York TimesNew York Magazine, Tin House, VQRHip MamaBustleSalon și The Rumpus, unde are și o rubrică de cărți săptămânală; este co-fondatoare a Roar: Literature and Revolution by Feminist People, și fondatoare a LITFOLKS, o organizație de evenimente literare din Los Angeles

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s