Roxane Gay, Aimee Bender și altele despre abuz și hărțuire în lumea literară. 11 scriitoare în răspuns la eseul lui Bonnie Nadzam, „Experți în domeniu” (Partea I)

Autor: Literary Hub
Data apariției: 15.03.2017
Traducător: Loredana Malic

 

Bonnie-Nadzam-roundtable

„Se pare că rezistența radicală poate fi atât de simplă precum observarea adevărului.”

BONNIE NADZAM: În ultimele câteva săptămâni de când Tin House mi-a publicat eseul „Experți în domeniu” am primit atât de multe mesaje și e-mailuri, am auzit atât de multe povești și am absorbit atât de multe nume – până acum, toți bărbați în poziții ca fiind percepute de putere: redactori, editori, scriitori, profesori. Am primit mesaje din Statele Unite și de mai departe. O femeie mi-a spus că în țara ei există un întreg grup de susținere, constituit din cauza aceluiași poet și editor celebrat al unei edituri de renume. Femeile din grup sunt toate îngrozite de el. „Cum v-ați găsit?”, am întrebat-o. Asta a fost prima mea întrebare disperată. Ce să fac cu toate aceste nume? Cu toate aceste povești? Ce să fac cu toată suferința, cu viețile distruse, cu vocile reduse la tăcere și cu furia?

În timp ce este fascinant (și ironic) că astfel de prădători pot funcționa prin perpetuarea unei credințe în expertiza lor unică, îngrijorarea mea principală aici o reprezintă nu bărbații la care face referire eseul meu, nici numeroasele nume care mi se învârt acum prin minte. Nu e nicio îndoială că în fiecare grup vor exista întotdeauna devianți, la fiecare nivel, care vor abuza și vor căuta să obțină puterea pe seama bunăstării altora. Ceea ce mi-a atras atenția este actul de a rupe tăcerea, și ce înseamnă, dacă înseamnă, acest lucru pentru viața personală a cuiva – și pentru marea comunitate literară. Sunt mai interesată de procesul nostru de trezire, al celorlalte, de momentul colectiv de realizare a faptului că niciuna dintre noi nu a trăit (sau ar trebui s-o facă, sau să continue s-o facă) aceste experiențe în tăcere, singură, de aprinderea luminilor și începerea identificării problemelor cu care ne confruntăm.

Fiecare dintre noi avem o funcție și un rol în această cultură, indiferent dacă recunoaștem și suntem conștiente și îmbrățișăm acest lucru, sau nu. Poate ești o profesoară excelentă și o ființă umană integră care nu ar exploata niciodată un student. Sau poate ești cineva cu opinii puternice despre toate aceste subiecte, cu capital cultural și capacitatea de a articula ceea ce cu toții avem nevoie să auzim, însă totul pare prea incomod. Poate ai avut parte de o experiență de exploatare cu un mentor aflat într-o poziție de putere și acum ai o viață, și o slujbă, și un partener, și copii, și nu îndrăznești să sufli un cuvânt despre ce s-a întâmplat înainte de toate astea. Poate conduci un program sau o conferință despre scriere și ești chiar tu activistă, poate chiar și feministă, dar totuși angajezi în mod repetat un profesor care este un prădător renumit deoarece poate aduce venituri și conștientizarea eforturilor tale, care până la urmă merită. Indiferent care este sau sunt rolul sau rolurile tale, măcar fii conștientă de platforma și de responsabilitatea ta.

Eu și o fostă profesoară discutam aceste aspecte săptămâna trecută – cum ierarhiile puterii din lumea scrierii creative s-ar asemăna ierarhiilor puterii din Washington. Desigur, ai putea spune. Așa sunt oamenii, ai putea spune. Așa e mersul lumii. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat și nu un produs al propriei noastre paradigme culturale specifice, atât de insidios de înrădăcinată încât uneori este aproape imposibil de observat, asta nu înseamnă că așa trebuie să fie. Nu pot oamenii să facă altceva decât să mimeze cea mai proastă dintre structurile de putere în care sunt cufundați? Și dacă răspunsul este nu?

Nu vorbesc despre întreaga comunitate care adoptă dintr-odată o bunătate plină de iubire față de toți ceilalți. Cultivarea și practicarea acestor virtuți sunt puternic personale și în mod ciudat incredibil de controversate. Mai degrabă, nu suntem măcar interesați de libertatea de expresie? Spunem că suntem. Ce fel de cultură încurajăm? Și cine decide? De ce? Acestea sunt întrebări atât de simple. Iar în ultimele câteva săptămâni am vorbit cu lideri și profesori care își dau toată silința să cerceteze aceste întrebări și să lucreze, să predea și să facă artă cu integritate și demnitate. Am apreciat faptul că am primit răspuns din partea lor și că am discutat aceste chestiuni; în mediul actual, se pare că rezistența radicală poate fi atât de simplă precum observarea adevărului.

Sunt pe deplin recunoscătoare femeilor care apar mai jos și pentru contribuțiile lor de aici – pentru timpul, atenția și curajul de care este nevoie pentru a ajuta la deschiderea unui spațiu pentru o astfel de sensibilizare.

***

„Atunci când păstrăm secretele acestor bărbați, permitem comportamentului lor de prădător să se dezvolte.”

ROXANE GAY: Atunci când am citit „Experți în domeniu”, m-am gândit la toate poveștile pe care le-am auzit despre bărbații din comunitatea literară de-a lungul anilor – bărbați (însurați sau nu) care făceau avansuri femeilor la petreceri de lansare, sesiuni de lectură și conferințe, care ofereau „mentorat” prin metoda seducției, care comiteau o întreagă serie de abuzuri sexuale și care sunt doar arareori numiți în mod public deoarece toată lumea este, din motive ușor de înțeles, prea speriată de repercusiunile asupra carierei lor, vieții lor personale și stării de liniște. Nu e chiar atât de rău, spun ele. S-a întâmplat acum mult timp, spun ele. Era beat, spun ele. Unul dintre acești bărbați este editorul unui imprint bine văzut. Un altul este poet. Un altul este redactor de revistă. Un altul este scriitor la o mică editură. Și un altul. Și un altul. A venit momentul ca acești bărbați să fie numiți. Aș spune nume, dar acestea nu sunt poveștile mele. Nu este locul meu. Asta îmi tot spun singură în timp ce știu că atunci când păstrăm secretele acestor bărbați, permitem comportamentului lor de prădător să se dezvolte. Nu se vor opri până când nu vor fi trași la răspundere.

***

„Scriitorii care își folosesc puterea în moduri îngrijorătoare asupra altor scriitori creează o legătură similară. Nu maltrata un scriitor și-i spune apoi să nu spună nimănui.”

AIMEE BENDER: Fiecare rând din eseul lui Bonnie poartă greutatea anilor de procesare din spatele său; o poți simți, pur și simplu. În răspuns, mă tot gândesc la povestea lui Barbă-Albastră. M-am tot gândit la ea în ultima perioadă în diverse contexte, și iată că iarăși îmi apare în față. Jocul mintal al lui Barbă-Albastră, cel mai rău misogin dintre toți, este că-i dă noii sale soții un set de chei și îi spune că le poate folosi pentru a ajunge oriunde în castel, cu excepția, și o flutură prin fața ei: cheii acesteia. Așadar, îi oferă mijloacele, și apoi îi spune să nu le folosească. Asta este marea ei putere, care o conduce către camera interzisă plină de cadavre însângerate, care îi expune latura lui întunecată, și în cele din urmă, după multe încercări, ea poate evada.

Scriitorii care își folosesc puterea în moduri îngrijorătoare asupra altor scriitori creează o legătură similară. Nu maltrata un scriitor și-i spune apoi să nu spună nimănui. Vreau să zic, nu face asta nimănui, dar mai ales dacă faci acest lucru unei scriitoare – mai ales o scriitoare/studentă – este ca atunci când Barbă-Albastră flutură acea cheie. Deschide, nu deschide. Spune, nu spune. Dacă scriitoarea ascultă, și păstrează secretul pentru sine, ar fi ca și cum se taie singură de la rădăcina ființei sale. Deoarece scriitorii scriu. Scriitorii spun. Scriitorii trăiesc vieți și apoi încearcă să transmită ceva real legat de aceste vieți. Deschide ușile – asta face și la asta îndeamnă acest eseu, în spiritul conectivității și comunicării și comunității și adevărului. Nu există obligații anume pentru deschiderea unor uși, și există multe, foarte multe tipuri de uși. Deschide-le în orice fel ți se potrivește ție mai bine.

***

„De câte ori au profitat mentorii mei bărbați mai în vârstă de interesul meu în munca lor, sfaturile lor, expertiza lor?”

POROCHISTA KHAKPOUR: Când am auzit prima dată de experiențele lui Bonnie la evenimentul nostru de la Centrul pentru Ficțiune din toamna trecută – și după ce am citit mai târziu eseul ei – m-am trezit că mă sufocam și simțeam cum inima urma să-mi explodeze în piept. Rareori am astfel de reacții intense în fața unei scriituri, sau la orice altceva în afara unei boli. Și totuși am avut reacția pe care am avut-o, nu fiindcă am fost șocată, ci fiindcă experiența asta există în totalitate și în corpul meu. De câte ori au profitat mentorii mei bărbați mai în vârstă de interesul meu în munca lor, sfaturile lor, expertiza lor? Ca să nu mai spun de colegii bărbați.

Am crescut în preajma bărbaților și am petrecut mult timp în medii predominant masculine și de obicei consider că pot supraviețui acestora. Dar am fost violată, abuzată, hărțuită, pe viu sau online, urmărită, și manipulată de prea mulți bărbați din domeniu. Cred că aproape am acceptat acest lucru ca fiind normal. Dar numai prin sfătuirea studentelor mele și întrajutorarea propriilor mele prietene în urma unor astfel de experiențe mi-am dat seama că acest lucru nu este acceptabil, că meritam mai mult și că asta e valabil pentru toate femeile. Pe cât de greu este, trebuie să împărtășim aceste povești și să le dăm drumul în lume. Dacă nu pentru noi însene, atunci pentru femeile care vor moșteni toate aceste lucruri de la noi. Trebuie să ne iubim pe sine și să avem imaginația de a le iubi pe acelea care se pot găsi într-o zi în situația noastră. Vreau să fac o promisiune de a rămâne devotată protejării femeilor.

***

„Ca femeie americană, am libertatea să vorbesc, și totuși, oamenii care îmi spun cum să-mi spun poveștile? Toți.”

ASPEN MATIS: În prea multe cazuri în comunitatea scrierii creative bărbații beneficiază de poziția și posibilitatea să spună studentelor, în special celor din grupuri tradițional marginalizate, cum să spună povești – și de asemenea care povești merită spuse, publicate, vândute și așa mai departe. Există mult mai multe lucruri pe care le-am putea spune despre tipul de oprobriu, despre forțarea tăcerii și exploatarea abuzivă pe care le implică înșelarea încrederii într-un domeniu al științelor umaniste, devotat, pare-se, libertății de expresie.

Desigur, „lumea” literară nu este specială când vine vorba de sexism și exploatare. Asta e o problemă la nivel planetar. Ca femeie americană, am libertatea să vorbesc, și totuși, oamenii care îmi spun cum să-mi spun poveștile? Toți. (Singura diferență față de sala de scriere creativă este, în majoritatea cazurilor, nu că nu le vom așterne pe hârtie și nu le vom publica, ci că, mai degrabă, acestea devin firele narative din propriile noastre minți.) Un grup de expediții cu care am lucrat odată, ca să dau un exemplu, a fost la fel de rău ca orice spațiu academic; perioada de probă a fost la fel de fizică ca în cultura literară, și în continuare nu este considerată greșită, în cel mai rău caz chiar nefiind recunoscută drept abuzul care a fost. Și știm cu toții prea bine că starea demnității în alte cercuri umane este chiar și mai proastă. La muncă (indiferent de tip), dacă spui adevărul poți fi evitată, concediată sau chiar omorâtă. Exploatarea, violul și manipularea vor conta întotdeauna, vor fi întotdeauna „majore”. Dar faptul că poveștile din programele de scriere sunt înregistrate nu le face mai importante decât toate celelalte, care au fost în general doar trăite.

Încurajez scriitoarele să observe că noi toți spunem povești, și acționăm de pe urma lor. Locul în care ne aflăm în viețile noastre reprezintă în mare parte produsul poveștii pe care ne-o spunem nouă însene despre noi însene. Și avem puterea să revizuim aceste povești; ne putem descoperi cuvintele desprinse de acolo și astfel ne putem și noi desprinde de gheara impunătoare a nedreptăților și/sau „greșelilor” trecutului. Vocile noastre interioare încă funcționează. Limbajul nostru ne poate picta o imagine mai încrezătoare asupra corpului nostru, și ca scriitoare avem un avantaj minunat dacă îl folosim.

***

„Poveștile ies fără grabă la început, dar cu o presiune crescândă care inundă încăperea.”

ERIN COUGHLIN HOLLOWELL: Dacă aduni o mână de femeie laolaltă și una din ele vorbește despre un abuz suferit din partea mentorului, șefului sau partenerului său, e ca și cum s-ar deschide un robinet. Poveștile ies fără grabă la început, dar cu o presiune crescândă care inundă încăperea. Cele mai multe femei au trăit cel puțin una din aceste povești. Îmi aduc aminte de momentul când am ajuns acasă când eram în clasa a unsprezecea, și i-am spus tatălui meu că un profesor îmi adresase o remarcă sexuală neadecvată atunci când recuperam un examen în biroul lui. „Probabil i-ai dat un motiv să creadă că vrei asta”, mi-a răspuns tatăl meu. Așa că atunci când am citit „Experți în domeniu”, am simțit același fior înghețat de neajutorare, mânie și rușine. Am simțit ca și cum organele mele interne se răsuceau într-un ghem de șerpi; la fel cum simțeam că vreau să mă uit la a doua dezbatere prezidențială. Bonnie scrie „Ce-mi doresc este să nu fiu redusă la tăcere”. Este imperativ ca vocea ei să nu fie secerată. Este imperativ ca noi toate să nu mai păstrăm deloc tăcerea.

Sper că v-a plăcut acest articol! Revin în curând cu partea a doua. 😉 Nu cred că mai e nevoie să spun că dacă vreți să-l preluați pe undeva (sau fragmente din el), mă aștept să-mi oferiți creditele corespunzătoare. 😀 Traducerea e în întregime a mea și am făcut-o din plăcere. Cu bune și cu rele, evident.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s