Vise de noapte

Începe cum încep toate visele mele: în culori puternice, zgomote puternice și emoții de nedescris. Este vară, miezul zilei, iar eu simt cum îmi curge transpirația șiroaie pe spate și-mi udă tricoul. Mă uit drept în fața mea, și văd peste stradă o autogară forfotind de oameni și bagaje. Autocare imense așteaptă nerăbdătoare să ducă toate acele persoane viermuitoare departe, în inima necunoscutului. Deodată mă cuprinde o senzație de agitație în stomac, ca și cum trebuie să fac ceva neapărat, altfel o să explodez. Și primul lucru care-mi vine în gând este să mă duc să întreb un șofer de autocar încotro se duc toate acele persoane și cât costă un bilet. Fără bagaj. Doar eu, și probabil bagajul meu emoțional. Dar acela este invizibil și nu se taxează separat…

Traversez strada, și iau ultimul autocar de la coadă, care este gol atunci când urc în el. Șoferul stă plictisit pe scaunul lui, și molfăie ceva în gură. O fi gumă? Mi-e groază să mă gândesc la altceva. Culoarul din autocar este incredibil, inimaginabil de îngust, doar o singură persoană îl poate străbate într-un sens. Atât. Am urcat prin spate, nu știu de ce. Când ajung lângă șofer și dau să deschid gura, deodată e ca și cum s-au rupt zăgazurile, iar oamenii nu mai contenesc să urce, și să urce, și să urce. Devine aglomerat înăuntru, și extrem de sufocant, și zgomotos, de până nici propriile mele gânduri nu mi le mai aud. Sunt împinsă de la spate de pasagerii care vor să plătească șoferului, și până să mă dumiresc să cobor prin față, și acea cale îmi este tăiată de alți oameni, care vor și ei să plătească. Undeva, în creier, mi se aprinde un beculeț de avertizare, care-mi spune tot mai tare, care-mi țipă aproape, să cobor până când autocarul nu se pune în mișcare. Am un gest de o fracțiune de secundă, când mă bufnește râsul în sinea mea. „Cum să plece, când n-a plătit toată lumea?” Dar apoi aud șoferul cerând fiecărui pasager 15.000 de euro pe un ton ce nu acceptă negociere sau refuz, și mă cuprinde o teamă ce mă paralizează. Vreau să mă mișc, să mă îmbulzesc ca să cobor, până nu plec și eu în necunoscut, dar sunt prinsă în capcană. Iar apoi gândurile mele negre se adeveresc. Ușile, din spate și din față, se închid cu un pocnet sec, iar autocarul începe să ruleze cu o viteză amețitoare. E ca și cum șoferul se ocupă de o mie de lucruri în același timp, cel mai puțin important fiind șofatul. Mă trezesc cu un tremurat din reveria mea prostească, și îi strig, ca să acopăr vocile celorlalți pasageri din jurul meu, că eu nu sunt pasageră, că am urcat doar ca să întreb ceva și că am rămas prinsă la mijloc pe culoar. Șoferul nici nu se uită la mine, e ca și cum nici nu m-ar vedea, dar oprește imediat autocarul, îmi deschide ușa din față, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc este că mă aflu în mijlocul unui drum lat, dar neasfaltat, plin de colb și pietricele, pustiu dar totuși plin de viață. De o parte și de alta sunt câmpuri înverzite, iar din păpușoi și alte recolte se aud triluri de păsări, de toate felurile. O secundă, și tot am avut nevoie de timp ca să încerc să pricep cum de am ajuns atât de repede de la o autogară clocotitoare, din mijlocul orașului, la un peisaj rural pustiu, al cărui orizont nu dezvăluie case sau alte construcții omenești prin preajmă. Sufocându-mă sub căldura apăsătoare a miezului unei zile de vară caniculare, încep s-o iau la pas, din ce în ce mai întristată de gândul că poate așa-mi este destinat să-mi închei viața, mergând întruna pe un drum de țărână ce pare părăsit, blestemându-mi prostia și incapacitatea de a lua deciziile potrivite.

Dar apoi, de nicăieri, se aude un motor de mașină. Inima îmi sare în gât de bucurie, că salvarea a venit în sfârșit, și abia aștept să văd cine este la volan. Numai că mașina vine din spate, și până să apuc să mă întorc s-o văd, a oprit deja. Pe mijlocul drumului. Iar tu cobori din ea. Din gât, inima îmi coboară în picioare și se transformă în pietre de râu. Încremenesc, dar numai pentru o secundă. Sunt atât de fericită că a venit cineva, și atât de imposibil de tristă că ești tu, încât încep să vărs lacrimi în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac să mă abțin. Iar de la acele picături sărate, la un pas, și apoi la altul, nu mai e drum lung. Traversez distanța până la tine într-o clipită, mă arunc în brațele tale disperată și hohotesc amarnic cu un întuneric în sufletul meu care se deschide și mai mare, tot mai mare, direct proporțional cu numărul secundelor pe care le petrec îmbrățișându-te. Tu vrei să mă alini, dar eu știu adevărul. Ești și nu ești tu, iar visele de noapte trebuie să rămână acolo unde le este locul, adânc în inima întunericului.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s