Recenzie „După cutremur” de Haruki Murakami

După cutremur” de Haruki Murakami nu se afla deloc în topul listei mele cu cărți pe care doream să le citesc cât mai curând în 2017, însă bântuită fiind de minunatele poze postate de Anca Zaharia pe contul Irrefutabilis de pe Instagram (aici), mi s-a înșurubat în minte ideea că nu mai pot amâna lecturarea acestui volumaș. Încercând de asemenea să-mi revin dintr-o mahmureală literară cu care m-a lăsat „Meseria de romancier” (recenzia aici), imediat ce am găsit „După cutremur” la biblio, am și luat-o ca s-o citesc. Iar acum a venit momentul să vă spun câteva cuvinte despre ea, deci… read on!

haruki-murakami__dupa-cutremur__973-46-4047-8-785334253052

În primul rând, cartea mi-a plăcut foarte mult pentru numărul modest de pagini pe care-l are, i-am dat 4 steluțe pe Goodreads și am felicitat încă o dată talentul lui Murakami de a crea, cum s-ar spune, din rahat bici. Îmi scuzați expresia deosebit de explicită 😀 dar fix senzația asta am avut-o citind acest volum! Ca să vă faceți o idee, iată ce povestiri conține cartea și cam despre ce e vorba în fiecare:

  1. Un OZN aterizează în Kushiro

Komura este un bărbat japonez obișnuit, în jur de 30 de ani, cu o slujbă obișnuită și o soție și mai obișnuită. La o săptămână după marele cutremur care a zguduit zona Kobe, Komura descoperă că soția sa, care se comportase foarte ciudat, ca un mort viu, toată săptămâna, a dispărut. Komura află într-un final că soția sa s-a întors la părinți, însă înțelege și nu înțelege de ce aceasta a reacționat așa. Încercat de tristețe și singurătate, acesta este îndemnat de un coleg să pornească la drum pentru a livra un pachețel misterios într-o altă regiune, unde este întâmpinat de două tinere femei alături de care trăiește niște momente foarte bizare. Pentru mine, a meritat 3 steluțe din 5.

  1. Peisaj cu fier de călcat

Junko este o tânără care locuiește cu prietenul ei Keisuke, surfer și component al unei trupe de muzică rock. Plecată de acasă de la 17 ani, Junko își trăiește viața oarecum în derivă, împrietenindu-se pe parcurs cu domnul Miyake, un pictor în jur de 50 de ani care trăiește izolat de lume și căruia îi face deosebit de mare plăcere să facă focuri pe plajă cu lemnele aduse de valuri. Urmărită obsesiv de povestirea „Focul” a lui Jack London, Junko încheagă imediat o prietenie sinceră și strânsă cu pictorul trecut de prima tinerețe, și astfel află că acesta este originar din Kobe, unde și-a lăsat în urmă familia… M-a emoționat foarte tare sfârșitul acestei povestiri, deși nu neapărat și conținutul ei. I-am dat 3.5 steluțe din 5.

  1. Toți copiii Domnului dansează

Yoshiya este un tânăr în vârstă de 25 de ani cu o personalitate liniștită, o slujbă normală, care încă locuiește cu mama lui, dar care este copilul Domnului. Sau cel puțin așa insistă mama sa. Aceasta îi tot repetă că Yoshiya nu are alt tată decât pe Domnul. Însă Yoshiya trăiește ancorat în realitate și, aducându-și aminte de povestea pe care i-a spus-o mama lui despre căile greșite pe care o luase în tinerețe și despre bărbații cu care se culcase, își dă seama că ultimul bărbat cu care fusese aceasta e posibil să fie tatăl lui. Într-o seară, ochește pe stradă un bărbat cu aspect similar și îl urmărește. Pe străduțe lăturalnice, până la un câmp de baseball părăsit și funebru. Yoshiya îl caută pe tatăl său, însă descoperă cu totul altceva. Povestirea asta mi s-a părut bine scrisă, însă i-a lipsit acel „ceva”. Din partea mea, doar 3 stele din 5.

  1. Thailanda

Satsuki este o doctoriță specializată în afecțiuni ale glandei tiroide, ajunsă la vârsta a doua și proaspăt intrată la menopauză. Nu are copii, nu mai are soț. Ajunsă în Thailanda pentru a participa la o conferință mondială a medicilor, Satsuki se simte tot mai obosită și mai neliniștită în același timp. Își tot aduce aminte de lucruri îngropate de mult sub preșul trecerii timpului, lucruri petrecute în urmă cu 30 de ani care au marcat-o pentru tot restul vieții. Bărbatul „acela” locuiește în Kobe, iar Satsuki își dorește să fi fost strivit sub dărâmături. Sugerându-i-se să își ia un concediu, pentru a-și recăpăta suflul și dorința de viață, Satsuki ajunge să fie acompaniată în Thailanda de un șofer și om-bun-la-toate pe numele său Nimit. Într-o zi, Nimit o duce într-un sat ca să vadă o bătrână vindecătoare. Ce îi spune bătrâna, descoperiți și singuri! O povestire fermecătoare prin melancolia și singurătatea pe care le emană, dar aș fi vrut să fie mai dezvoltată. Mai ales partea despre trecutul lui Satsuki. I-am dat 4 stele din 5.

  1. Broscanul salvează Tokyo

La scurt timp după cutremurul din Kobe, Katagiri ajunge acasă ca să descopere că acolo se află deja, în vizită, un broscoi uriaș. Peste doi metri în înălțime. Cu o voce pătrunzătoare, acesta îi spune să i se adreseze cu apelativul „Broscan”. Katagiri crede că are halucinații, însă stând de vorbă în cele din urmă cu Broscanul, acesta îi spune că după cutremurul din Kobe se apropie o altă catastrofă și mai devastatoare, și anume un cutremur puternic care va distruge Tokyo. Prin urmare, Broscanul a venit să îl roage pe Katagiri să lupte alături de el împotriva puterilor care amenință capitala Japoniei și care bântuie în adâncurile pământului, tot mai neliniștite. Katagiri are momente când crede că halucinează, și momente când este absolut sigur că totul este adevărat. O povestire foarte ciudată, dar tocmai de aceea mi-a și plăcut atât de mult, probabil! I-am dat 4 stele din 5 și mi s-a părut că aici Murakami și-a arătat pe deplin talentul său literar în a face din cunoscut necunoscut, și invers.

  1. Plăcintă cu miere

Junpei este un scriitor de 30 și ceva de ani care își împarte timpul între masa de scris și casa lui Sayoko, prietena sa din studenție. Îndrăgostit fără speranță de aceasta încă din studenție, Junpei preferă să mențină relația caldă de prietenie și să o ajute pe fiica ei în vârstă de 4 ani să adoarmă spunându-i povești despre urși care culeg miere, vânează somon, și își văd în general de treburile lor „ursești”. Însă dinamica dintre personaje este mai profundă de atât, căci fiica lui Sayoko îl are drept tată pe Kan, cu care Junpei și Sayoko formaseră un trio reușit în perioada tinereții. Însă Kan a avut primul curaj să o revendice pe Sayoko, iar Junpei a rămas cu durerea surdă din piept. Dar acum totul este în curs de schimbare, și pe măsură ce Junpei se implică tot mai mult în viața micuței Sara, care este chinuită de coșmaruri crunte în urma cutremurului și imaginilor difuzate la televizor, bărbatul își dă seama că năzuințele sale din tinerețe pot deveni realitate, dacă are curajul să facă acest pas. „Plăcintă cu miere” a fost povestirea mea preferată din volum, și pot spune că i-am dat 5 stele din 5 fără probleme! M-a impresionat felul în care Murakami a descris dinamica dintre personaje și sentimentele complicate, dar totuși tandre, care „zboară” între ele. Mi-a plăcut mult, ce mai!

Ca să nu vă mai plictisesc inutil, vă îndemn să lecturați această scurtă colecție de povestiri (format mic, de buzunar, doar 200 de pagini!) și vă garantez că veți avea parte de a jolly good time parcurgând-o! Cum îmi spunea cineva la un moment dat pe Facebook, „Murakami never fails!”. Și asta cam așa e. 😀

tumblr_lis660B3cJ1qa2xnoo1_500
De aici luată
Anunțuri

3 gânduri despre “Recenzie „După cutremur” de Haruki Murakami

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s