Recenzie „O paranteză în timp” de Jeanette Winterson

În ultima vreme se pare că mă confrunt tot mai des cu această veche dilemă a cititorului împătimit: cum pot scrie o recenzie pe măsura cărții pe care am citit-o, în condițiile în care mă încâlcesc în idei și în sentimente? Reprezintă un adevărat efort să-mi croiesc drum prin acest labirint, but alas, voi încerca, fiindcă astăzi vreau neapărat să vă vorbesc despre „O paranteză în timp” de Jeanette Winterson (Humanitas Fiction, Colecția Proiectul Hogarth Shakespeare, 2016)!

Fiind primul roman din seria de reinterpretări ale unor piese de-ale lui Shakespeare, intitulată Hogarth Shakespeare, „O paranteză în timp”/The Gap of Time ia probabil una dintre cele mai ușurele și necomplicate piese ale lui Shakespeare, și anume „Poveste de iarnă”, și dă cu ea de pământ și de toți pereții până când iese o mică bijuterie literară, un veritabil diamant născut sub presiune, țâșnit direct din condeiul lui Jeanette Winterson. Pentru aceia dintre voi care nu sunt familiarizați cu proza ei, vă spun eu, și ar fi bine să notați pe viitor: Jeanette scrie magistral!! Alternând între planul realității, ancorat în cronologie, și planul sufletesc, ce nu cunoaște limitări de timp sau extindere, romanul acestei autoare britanice mi-a pătruns în vene și continuă să mă bântuie ca o fantomă. Poate că nu ar fi trebuit să fiu atât de șocată de profunzimea scriiturii ei, ținând cont că acum câțiva ani am citit „Scris pe trup” și cam aceeași reacție am avut-o, dar nu m-am putut abține! Așa cum uneori întâlnesc cărți slabe sau proaste de-a binelea, și simt o nevoie imperioasă să-mi împărtășesc gândurile și cu altcineva, același lucru se întâmplă și în cazul, mai rar ce-i drept, al cărților cu adevărat bune, care mă ating în colțuri ale sufletului pe care le credeam inexistente sau moarte.

O paranteză în timp” a reușit să facă acest lucru, ba chiar și mai mult, ținând cont că am avut nevoie de zile întregi ca să-mi adun gândurile într-un mod cât mai coerent posibil și să le aștern aici, pe blog. Probabil șocul a fost cu atât mai mare cu cât mai întâi am citit „Poveste de iarnă”, piesa lui Shakespeare, în original, ca să mă familiarizez cu povestea, iar apoi am trecut la ceva cu adevărat heavy duty, care m-a lăsat uneori fără suflare. Jeanette Winterson are acest simț extraordinar al prozei, și știe exact când să-și pălească cititorul în moalele capului (metaforic, evident!), astfel încât stilul ei unic și mai ales liric să nu fie uitat cu ușurință. De asemenea, ia niște scene din viața de zi cu zi și le întoarce pe toate părțile încât banalul devine fantastic, normalul devine extraordinar, iar cunoscutul devine un hățiș de nepătruns.

jeanette_winterson_9149
Jeanette Winterson

Să nu vă îngrijorați dacă nu ați apucat să citiți „Poveste de iarnă” până acum, fiindcă primele 2-3 pagini ale romanului rezumă într-un mod foarte ușor de înțeles și cuprinzător piesa lui Shakespeare, totul ca voi, cititorii, să vă puteți afunda fără probleme în povestea țesută de Winterson. Însă paralelele încetează aici. Deși autoarea păstrează întrucâtva firul narațiunii din povestea scrisă de Shakespeare, își ia libertatea de a se „juca” după placul inimii cu diverse aspecte ale acesteia. Așa se face că în „O paranteză în timp” relația dintre Leo și Xeno este complicată la puterea 1000, căci aceștia au avut un scurt episod amoros în adolescență, alimentat de atracția ambiguă a lui Leo pentru Xeno și de descoperirea de către Xeno a propriei homosexualități, ceea ce explică într-o foarte mare măsură episoadele de gelozie bolnavă ale lui Leo de mai târziu față de MiMi. În plus, dispariția lui Milo din viețile lor își are rădăcinile, spre deosebire de piesa lui Shakespeare, în comportamentul haotic al părinților, și așa mai departe. Vă mai las și pe voi să descoperiți moduri fabuloase și minunate în care Jeanette Winterson jonglează cu temele și personajele abordate și create de Shakespeare, pentru a oferi prospețime unei povești vechi.

Cu toate acestea, nu pot încheia articolul fără a menționa câteva dintre aspectele mele preferate din acest roman! Au fost foarte multe, însă voi încerca să mă rezum doar la cele mai importante și relevante pentru paralela piesă-roman. În primul rând, personajul meu preferat a rămas în continuare Perdita, fiica „pierdută” a lui Leo și a lui MiMi, despre care Leo credea că este făcută cu Xeno; o fată aproape trecută de adolescență, însă de o candoare și o înțelepciune care îi depășesc cu mult vârsta. Fiind probabil personajul cel mai fidel față de piesă, Perdita m-a impresionat prin spiritul ei liber, prin puterea ei de înțelegere și toleranță, dar mai ales de iertare, precum și prin dragostea față de Zel pe care o lasă să înflorească într-un mod realist și înțelept. Perdita este genul de tânără femeie care știe să trăiască frumos și care își ia viața în piept nu cu neînfricare, ci cu temeri și vulnerabilități, însă fără a clipi. O îmbinare armonioasă a tuturor calităților care ne fac oameni și, probabil, modelul de feminitate pe care Winterson a dorit să-l ofere posterității. Pentru Shakespeare, acesta a fost Hermiona, mama Perditei, însă autoarea britanică a ales să-și concentreze atenția asupra fiicei, asupra prezentului, reușind să distragă atenția de la acea „paranteză în timp”. De la tristețe și regrete masculine, la optimism și căldură feminină.

În al doilea rând, m-am îndrăgostit iremediabil de proza lui Winterson! De o profunzime devastatoare pe alocuri, aceasta m-a făcut să plutesc alene peste paginile acestui roman și mi-a oferit echilibrul perfect între stare sufletească și realitate faptică. Ajunsă la sfârșitul romanului, singura concluzie pe care am putut s-o trag a fost că Winterson a ales vocea Perditei pentru a transmite tot ce a avut mai important de transmis în legătură cu această poveste, alegând să-și încheie cartea într-o notă meditativă și mai melancolică decât felul în care a ales Shakespeare să „lipească” firele rebele ale poveștii. Ce mai, „O paranteză în timp” mi-a încântat simțurile de cititor și va rămâne alături de mine mult timp de acum încolo!

Iar singura mea recomandare sună în felul următor: citiți această carte, sau măcar citiți ceva de Jeanette Winterson! De regrete nu cred că veți avea parte. 🙂

hogarthshakespeare_slide-conv
Calendarul de publicare a reinterpretărilor după Shakespeare
hogarth
Toate piesele din seria Hogarth Shakespeare, care vor fi reinterpretate, cu autorii aferenți

***

La final, vă las cu câteva dintre pasajele mele preferate din roman, care vă oferă o mostră a prozei lui Winterson. Sper să vă placă, și până data viitoare, să aveți parte numai de cărți frumoase și interesante!

imag0635imag0636imag0637imag0638

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s