Recenzie „În umbra eșafodului” de Carol Birch

Dacă stau să privesc în urmă, îmi dau seama cu mirare că fiecare perioadă a vieții mele a fost definită de literatură. Și nu orice fel de literatură, ci mai precis de câte un roman istoric. Numărându-se printre primele genuri de ficțiune pe care le-am citit cu seriozitate, ficțiunea istorică mi-a permis să arunc o privire în trecut și să încerc să trasez niște paralele cu prezentul pentru a putea obține o imagine mai fidelă a lumii în care trăim. Niciodată prezentul nu va putea fi înțeles decât prin prisma trecutului. În pre-adolescență a fost „Quo Vadis”, în adolescență a fost „Albastru pur”, în perioada studenției m-am predat cu ardoare romanelor scrise de Tracy Chevalier și Sarah Dunant, „Doamna și licornul” și „Nașterea lui Venus” punctând apogeul acelei perioade. În prezent, la maturitate, îndrăznesc să spun că ar fi vorba de „În umbra eșafodului” de Carol Birch. Motivele? Citiți în continuare. 🙂

in-umbra-esafodului-coperta-2

Un roman de ficțiune istorică cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, „În umbra eșafodului” se bazează pe fapte reale și pe viața reală a unei englezoaice din secolul 18, Margaret Catchpole, care în urma comiterii unei fărădelegi este condamnată la moarte prin spânzurare, doar ca apoi pedeapsa să-i fie comutată la închisoare pe viață, cu posibilitate de grațiere. Însă Margaret evadează, este prinsă, și din nou condamnată la moarte, ca apoi să fie de fapt deportată în colonia engleză de pe tânărul continent Australia. Urmând fidel firul vieții lui Margaret, ritmul romanului încetinește și prinde avânt odată cu pățaniile femeii, așadar prima jumătate a cărții este mai molcomă, infuzată de lentoarea și dulceața peisajului rural tipic englezesc, în timp ce spre sfârșit, odată cu capturarea lui Margaret, povestea capătă valențe tragice și duioase în același timp. Simt că autoarea a reușit să scoată la lumină adevăratul caracter al lui Margaret tocmai în ultimele zeci de pagini ale cărții, când aceasta trece prin cele mai grele momente ale vieții ei. Numai din focul cel mai învâltorat iese sabia cea mai solidă…

O tehnică narativă care mie mi-a plăcut foarte mult, în cazul acestui roman, a fost faptul că narațiunea se petrece la persoana I, dar în retrospectivă. Romanul se deschide cu Margaret aflată în cel de-al șaisprezecelea an în New South Wales, Australia, în timpul uneia dintre cele mai crunte inundații ale acelor vremuri. Crezând că va muri, fără să vrea gândurile ei se întorc spre trecut,  ca într-o tehnică cinematografică „fade out”, iar Margaret începe să rememoreze scene din viața ei de demult, când Will era tânăr și contrabandist și neînfricat, iar Margaret era și ea tânără și neînfricată și plină de speranță. O poveste de dragoste neconvențională, bizară pentru ochi străini, care a învins limitele impuse de timp și care a continuat să sălășluiască în inima lui Margaret până la moartea acesteia.

Deși în diverse recenzii ale acestui roman am citit faptul că este o carte mult prea lungă pentru povestea pe care o prezintă, îmi rezerv dreptul să nu fiu de acord. Fiecare scenă din roman are frumusețea și rolul ei, iar povestea vieții lui Margaret Catchpole nu ar fi fost completă fără măcar una din aceste scene. Recunosc că nu am mai citit nimic altceva de Carol Birch, însă „În umbra eșafodului” mi s-a părut o adevărată realizare literară, căci a reușit să aducă la viață, în prezent, nu numai imaginea unui personaj din trecut, ci și caracterul acestuia, cu tot cu defecte și calități. Vă spun sincer, 400 și ceva de pagini au curs lin, cu ușurință, datorită stilul de scriere aerisit și elegant al lui Carol Birch. O poveste reală ficționalizată, însă care mi-a lăsat impresia că oricând poate „sări” de pe pagină și intra în existență.

149357
Carol Birch

N-aș putea încheia acest roman fără a vorbi puțin despre personajul principal, nu-i așa? De departe personajul meu preferat din carte, Margaret Catchpole mi s-a părut „a wonder to behold”. Crescută într-o familie de arendași, Peggy a testat încă de mic copil normele cu privire la rolul femeii în societate și interdicțiile impuse acesteia. Dorind să se îngrijească de cai, așa cum o făceau tatăl și frații ei, Peggy își dă seama că acest lucru nu va fi niciodată posibil, așa că învață cum să fie o servitoare mai bună și o gospodină mai harnică. Însă spiritul ei liber și neconvențional iese la iveală cu fiecare ocazie apărută! La 13 ani încalecă fără șa și străbate în goană mile întregi pentru a aduce un doctor pentru stăpâna sa, care suferise o criză, la 15 ani se îndrăgostește de Will Laud, marinar și viitor contrabandist, la 35 de ani fură un cal și străbate în goană distanța până la Londra, dorind să-l vândă pentru a-l scoate pe Will din închisoare, iar la 39 de ani este deportată către Lumea Nouă, de care îi este frică dar de la care nu-și abate nici măcar o secundă privirea. Da, Margaret este nu un model de virtute, ci un model de dârzenie și consecvență feminină, nefiind lipsită de frică, dar înfruntând-o totuși din toate puterile, până la ultima suflare. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Margaret cu siguranță ar fi fost declarată feministă. Fiind înzestrată cu o înțelepciune proprie, a vieții, Margaret are o capacitate de iubire, de toleranță și de înțelegere care depășește cu mult puterea de cuprinde a semenilor ei. Fără îndoială, povestea vieții ei va rămâne alături de mine pentru mult timp de acum încolo!

În încheiere, aș dori să mulțumesc din tot sufletul celor de la Editura ALL că mi-au oferit șansa de a citi acest roman excepțional, pe care pur și simplu l-am adorat, iar dacă sunteți curioși de un sinopsis mai detaliat al cărții, intrați AICI pentru a-l vedea. La aceeași editură, de aceeași autoare, a mai apărut romanul „Menajeria lui Jamrach”.

Also, ați văzut noile veșminte ale titlurilor din colecția Strada Ficțiunii? Arată bine tare de tot!! 😀 Și au supracopertă, ceea ce pe mine m-a încântat la culme!

Voi ați citit acest roman? Cum vi s-a părut? Dacă nu, v-ar interesa să-i acordați o șansă? Hai să discutăm în comentarii!

Citate preferate:

Întotdeauna m-am aruncat în viaţă cu capul înainte. O cli­pă nu stăteam locului. Cu toate acestea, în timp ce îmi vedeam mâinile îndemânatice trebăluind, făcând ce era de făcut, în timp ce picioarele mele călcau ferm, iar ochii nu ezitau nicio clipă, în adâncul sufletului eram copleşită de emoţie. Frica e ca o boală. Are un miros al ei. Îţi strânge măruntaiele, se adună în gâtlej ca un ghem. E ca un vis pe care l-ai mai avut şi pe care îl recunoşti. De câte ori am privit moartea în faţă? Numără-le, Margaret:
Unu: la închisoarea din Bury.
Doi: pe prundişul de la Orford Ness.
Trei: la închisoarea din Bury.
Patru: Patru… (pag. 31)

Îi studiam cu atenţie pe toţi oamenii care ve­neau să facă afaceri cu domnul Southgate şi pe toţi cei care ve­neau să lucreze pentru el; curând am învăţat că banul vorbeşte foarte tare în viaţă. Banul are coate foarte ascuţite. Am învăţat că, deşi te poţi înţelege foarte bine cu oamenii de rang, lumea se împarte în esenţă în stăpâni şi slugi şi niciodată cele două cate­gorii nu se vor întâlni. Sau se vor întâlni, asta da, dar niciodată nu vor putea face casă bună împreună. Cei din familia Southgate erau oameni buni. Mă plăteau corect. (pag. 88)

Cum treceam pe lângă un şanţ, am văzut cum era biciuit un sărman idiot; era slab şi avea spatele alb ca zăpada din jur. Sângele care apărea în urma loviturilor îngheţa imediat. Erau puţini spectatori, fiindcă era prea frig afară. Cel care biciuia, totuşi, se încălzise.
– Poţi să-mi spui, Margaret, de ce-l biciuiesc pe omul ăla pentru cerşetorie în timp ce noi cărăm cărbuni pentru cei săraci?
Eu şi Sary am trecut în grabă, acoperindu-ne faţa cu fularul.
– Nu te aştepta ca lumea asta să aibă logică şi atunci nici n-o să fii dezamăgită, i-am răspuns.
I-am spus asta lui Sary în glumă, dar cuvintele mi-au rămas în minte şi adesea mi-au trecut prin gând în momente pe care nu le-aş fi putut nicicum prevedea, momente în care mi se pă­rea că lumea şi-a pierdut orice sens. E mai bine că nu ştim ni­ciodată ce ne aşteaptă. (pag 241)

Niciodată nu mi-a păsat prea mult de diferenţele dintre oameni. Asta era problema mea. Familia Cobbold, viaţa de la Neptune sau adunătura de la Salutation erau totuna pentru mine. Puteam să mă înţeleg cu toate soiurile de oameni, dar alţii nu puteau. (pag. 265)

Cât despre Will, nu vedeam la el nici mânie, nici bună-dispoziţie. Era tăcut şi serios şi dormea mult. Era foarte drăguţ cu noi, blând, curtenitor, amabil şi săritor. Dar avea o privire sum­bră. Ochii îi erau ca cerul. Din când în când, cum treceam pe lângă el, se întindea după mine cu ambele mâini, mă trăgea la el pe genunchi şi îşi freca fruntea de gâtul meu. Apoi mă privea adânc în ochi şi mă săruta şi simţeam atâta dragoste pentru el, încât mă ardea în piept. (pag. 398)

Până data viitoare,

tumblr_ok5dsqb75a1rmidh1o1_1280

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s