Mini-recenzii (III) – 2016

 

O să vă plictisesc puțin cu o parte introductivă ceva mai lungă, fiindcă simt nevoia să mă explic. Nu că mi-ar cere cineva socoteală, dar mă simt eu vinovată. Adevărul e că în ultima perioadă nu mă mai trage ața deloc să scriu pe blog. Îmi este ceva destul de asemănător cu sila, și n-ar trebui, fiindcă acest blog ar trebui să fie fructul pasiunii mele pentru cărți, nu? Ei bine, eu continui să citesc cărți, thank you very much, și fără a mai scrie pe blog. Ceea ce înseamnă că a devenit o obligație scrisul aici. Când? De ce?! Încerc să-mi dau seama și nu prea reușesc…

În 2015 am avut o efervescență în materie de lecturi, ceva de speriat! Am citit mult, divers, lacom, de parcă m-aș fi îndopat numai cu fast food din ăla super delicios! Din păcate, 2016 a fost de la început cam… doomed. Până și lecturile ușoare le-am parcurs mai greu, de parcă aș fi urcat anevoios spre un vârf de munte. În plus, nu pot spune că am avut parte de lecturi care să mă dea pe spate, cel puțin nu cum a fost 2015. Iar senzația că m-am „plafonat” cu postările de pe blog a atins cote alarmante. De parcă tot ce aș posta eu aici ar fi superfluu și nu ar interesa pe nimeni. NU că ar fi prea departe de adevăr… În fine. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc eu astăzi. 😀 M-am gândit, TOTUȘI, dacă nu sunt în stare să recenzez cărți la modul clasic, s-o fac măcar într-o postare de tipul mini-recenzii. Și iată că în sfârșit apar și eu cu niscaiva păreri personale pe aici. Să purcedem, zic!

tumblr_mia533ml2a1qdj1aio1_400

Prima carte pe care vreau s-o prezint la modul general, fără a intra prea mult în detalii, este „Amurgul unui scriitor” de Radu Găvan. Aceasta este o colecție de povestiri, self-published pe smashwords, pe care cititorii lui Radu Găvan au putut-o descărca gratuit. Și tare m-a bucurat această inițiativă! O puteți găsi și voi aici, dacă sunteți curioși (eu v-aș recomanda să fiți 😉 ). Dar câteva cuvinte despre volum. Pe Goodreads a primit 4 stele din 5 din partea mea, ceea ce înseamnă că nu s-a ridicat la nivelul lui „Exorcizat” sau „Neverland”. Cel puțin „Neverland” este o mică bijuterie, așa că nici nu mă așteptam la altceva. În fine, ideea principală e că nu toate povestirile mi-au plăcut la fel de mult, unele au avut subiecte mai interesante decât altele (vezi povestirea despre și cu zombi), însă absolut toate au tratat tema omniprezentă în scriitura lui Găvan: firea umană și cele mai întunecate cotloane ale sale. Că e vorba de un scriitor aflat în amurgul vieții sale, care își rememorează tinerețea și zilele pierdute, sau de un tată tânăr care încearcă să-și păstreze umanitatea, zombi fiind, sau de soția acestuia, care se luptă pentru propria viață și viața fiicei lor, sau, sau, sau… în fiecare caz câștigătorul suprem este instinctul primordial de supraviețuire, indiferent de forma pe care o ia. Iar supraviețuirea nu este niciodată luminoasă, ci întunecată și plină de imprevizibil. Ce mai, mi-a plăcut „Amurgul unui scriitor”!

54bedb18bc7d7357daced6ad620779f7e3df68ba

Mai departe, printre cele 4 cărți împrumutate luna trecută de la Biblioteca V.A. Urechia din Galați s-a numărat și „Insula Tokyo”(Polirom, 2015) de Natsuo Kirino. Acum, o să sune anapoda, dar deși mai am 2 cărți de-ale lui Kirino în casă, nu le-am citit, pe când „Insula Tokyo” am citit-o din simplul motiv că știam că urma s-o înapoiez la biblio, și nu știam când urma s-o mai prind disponibilă. Logic? Pentru mine da! XD Am citit-o, am rumegat-o, iar concluzia pe care am tras-o la final a fost că mi-a plăcut extraordinar de mult! Kirino nu se ferește de scene explicite, de descrieri ale celor mai de bază nevoi umane, de a arăta urâțenia firii omenești. Însă ei îi vine totul atât de ușor, de parcă ar scrie o carte pentru copii. Îți pune totul într-o ordine, astfel încât tu să tragi concluzia care trebuie. La suprafață, „Insula Tokyo” este o carte despre naufragiu și despre alienare, poate din descriere ai deduce că e o carte pentru feministe/iști, însă odată ce treci de jumătatea cărții devine evident faptul că avem de-a face cu un aisberg. Iar partea ascunsă sub „apă” este cea mai distractivă, cea mai profundă și cea mai interesantă! Au fost porțiuni când efectiv citeam cartea ca pe un thriller, deși nu se întâmpla mai nimic interesant propriu-zis. Deși total diferită de „Cronica zeiței”, „Insula Tokyo” se aseamănă cu aceasta în privința tonului adoptat de autoare. Se simte o detașare lucioasă și tăioasă ca o lamă, chiar în timp ce despică și etalează „măruntaiele” putrede ale caracterelor celor naufragiați pe insula Tokyo. Dacă doriți un roman centrat pe „character study” și nu neapărat pe acțiune, dacă vă place în general să despicați firul în patru și să priviți o chestiune pe toate părțile sale, atunci „Insula Tokyo” va fi pe gustul vostru!
Puteți comanda cartea de pe elefant, libris, cartepedia, sau chiar de pe site-ul editurii.

insula_tokyo_natsuo_kirino
Sursă foto aici

Tot de la bibliotecă am mai împrumutat volumele 1 & 2 ale „Persepolis” (ART, 2015), roman grafic semnat de autoarea iraniană Marjane Satrapi, în care aceasta își descrie viața sub regimul fundamentalist din Iran de la începutul anilor 80, experiența războiului cu Irakul, fuga în Austria și adolescența zbuciumată petrecută acolo, și în cele din urmă întoarcerea în Iranul rămas la fel de fundamentalist, unde urmează o facultate și se mărită pentru prima oară. Firul narațiunii se rupe în momentul în care Marjane pleacă definitiv în Franța, lăsându-și în urmă mama, tatăl și bunica. Nu știu de unde aș putea începe să vă povestesc despre „Persepolis”. Mi-a plăcut incredibil de mult și vă recomand și vouă să-l citiți, asta e clar! Însă în paginile acestor 2 volume avem parte de atât de multe întâmplări, încât chiar nu vreau să dezvălui amănunte cruciale ale poveștii. Tot ce trebuie să știți e că Marjane are un umor debordant în depănarea poveștii sale, iar unele pagini m-au făcut să râd în gura mare, deși absurdul prezentat acolo ar fi trebuit mai degrabă să mă înfurie. Mi-a plăcut foarte mult de părinții lui Marjane, niște oameni progresiști pentru vremurile acelea, mi-a mai plăcut de unchiul lui Marjane care apare la un moment dat în viața ei, și mi-a mai plăcut atmosfera din roman în general. O carte care te face să înțelegi în ce a constat conflictul dintre Iran și Irak (datorită explicațiilor tatălui lui Marjane), de ce și cum a trebuit ca femeile să poarte văl și să se acopere din ce în ce mai mult, după o perioadă în care fuseseră practic occidentalizate, și mai ales cum este văzută diferența dintre o țară „înapoiată”, ca Iranul, și o țară „civilizată”, ca Austria, totul prin ochii unei iranience. „Persepolis” m-a distrat, m-a întristat, m-a intrigat, m-a înfuriat, dar mai ales mi-a oferit o bună și binevenită lecție de istorie. Recomand!
Puteți comanda volumele de pe libris, cartepedia sau de pe site-ul editurii.

Ultima carte despre care vreau să vă vorbesc în postarea asta (ca să nu devină kilometrică) este „Speak” (Hodder Children’s Books, 2008) de Laurie Halse Anderson. Din păcate (ba chiar „foarte” păcate), Halse Anderson nu a fost absolut deloc tradusă la noi în România, deși cărțile ei pentru tineri sunt foarte iubite și foarte premiate în SUA! „Speak” este un exemplu de astfel de carte, care a primit în anii imediat următori publicării sale (cartea a apărut în 1999) nu mai puțin de 8 (!!!) premii, și 2 nominalizări pentru alte două premii importante. Acum, că am citit și eu cartea, înțeleg de ce. „Speak” este scrisă la persoana I singular, din perspectiva lui Melinda Sordino, o fată de paisprezece ani, care abia a început clasa a noua. Însă „problema” este că Melinda nu e deloc încântată de acest lucru, mai ales fiindcă la liceu este forțată să dea ochii cu „Bestia”, porecla pe care i-a pus-o singură lui Andy Evans, un tip din clasa a douăsprezecea, pe care îl cunoscuse la o petrecere din timpul verii. De ce fata este îngrozită de Andy, de ce îi spune Bestia, de ce nimeni din liceu nu vorbește cu ea, ba chiar toți o ignoră sau chiar își bat joc de ea, vă las să aflați citind singuri cartea. Dar cred că vă puteți închipui… „Speak” este o carte despre felul în care o adolescentă abuzată trebuie să-și găsească vocea ca să spună adevărul. Despre modul în care nici comportamentul indiferent al părinților, nici răutatea foștilor best friends sau a colegilor nu ar trebui să împiedice adevărul să iasă la suprafață. Pe tot parcursul cărții, Melinda încearcă să-și găsească vocea, mai întâi prin artă, apoi prin alte gesturi mici, dar semnificative. Ideea e că mi-a plăcut enorm cartea asta, și mă rog din tot suflețelul meu să fie tradusă și la noi în română!
Puteți găsi cartea pe bookdepository, okian sau pe books-express.

516glfuyf4l-_sx323_bo1204203200_

Dragilor, cam atât am pentru voi acum. Sper să vă fi plăcut postarea asta (sau măcar faptul că în sfârșit am mai postat și eu ceva, HAHA!) și să comentați cu orice păreri aveți despre ea! Ați citit și voi cărțile prezentate de mine, ați citit alte cărți ale acelorași autori, sunteți curioși măcar să le citiți? Spuneți-mi în comentarii. 😉 Până data viitoare, happy reading! Că tot se apropie o serie de zile libere, în care putem citi după placul inimii. 😀

395743242
Sursă foto aici

 

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s