Recenzie „Nemesis” de Philip Roth

Încă din perioada facultății tot auzisem de Philip Roth în stânga și-n dreapta, dar până săptămâna trecută am evitat orice întâlnire cu el. Cumva, mi se părea un autor mai „posh” despre care toată lumea vorbea și pe care toată lumea îl lăuda, dar pe care eu aș fi putut foarte bine să nu-l plac. În plus, temele abordate de el păreau banale și păreau a se adresa mai mult publicului occidental, ceea ce în continuare nu mă atrăgea să pun mâna pe vreo carte de-ale lui. Însă așa cum se întâmplă, ochii mi-au picat pe „Nemesis” odată cu niște reduceri masive de pe Libris, ocazie cu care am adăugat-o și pe ea în coș alături de niște cărți fantasy la care visam de ceva vreme. Să zicem doar că a fost un book haul ceva mai ciudat și mai divers…

30123482

Săptămâna trecută m-am apucat de „Nemesis” din curiozitate, dar și datorită numărului relativ OK de pagini, fiindcă nu aveam chef să mă apuc de ceva masiv (mai ales că eu particip și la Tome Topple Readathon, care a început alaltăieri, pe 5 iunie, și se termină pe 19 iunie). Iar surprizele s-au tot ținut lanț. Am descoperit că în spatele subiectului banal și al scriiturii simple, fără înflorituri, se află câteva teme cutremurătoare, care pot zdruncina din temelii orice cititor indiferent de naționalitate. Mai pe scurt, am ajuns să văd genialitatea lui Philip Roth și să înțeleg, în sfârșit, lauda internațională pe care tot continuă să o primească. Omul este un scriitor minunat, iar voi nu ar trebui să ratați șansa de a avea o întâlnire cu opera lui!

Nemesis” este un roman povestit retrospectiv la persoana întâi de către, culmea, un personaj secundar, căci el nu își povestește viața sa, ci viața unui alt personaj care i-a modelat hotărâtor copilăria și adolescența. Eugene „Bucky” Cantor este personajul principal al acestui roman, un tânăr evreu din cartierul evreu Weequahic din Newark, iar viața sa este povestită de narator ca un crescendo, mai întâi banalitățile de zi cu zi, și apoi evenimentele zguduitoare care au schimbat viețile tuturor celor din jurul său. Prima parte a romanului se desfășoară în vara anului 1944, când Bucky, la doar 23 de ani, devine supraveghetor al terenului de joacă din Weequahic, unde zilnic veneau peste o sută de copii evrei să se joace și să se bucure de vacanța de vară. Deși epidemia de poliomelită din acel an făcuse ravagii în cartierele de pe lângă Weequahic, acest cartier de evrei fusese cruțat și liniștit, iar copiii veneau plini de voioșie și de energie pe terenul de joacă, stând în soarele cel mare și jucând softball până la apus. Până într-o zi, când totul începe s-o ia ușor la vale. Apar primele cazuri de poliomelită printre băieții de la terenul de joacă, apar primele decese, apare isteria în rândul părinților, iar Bucky, neștiind ce să mai facă, hotărăște într-un impuls de moment să plece din Weequahic și să se ducă în tabăra de vară Indian Hill, unde lucra viitoarea sa logodnică, Marcia. Chemat de aceasta, Bucky refuză la început ideea de a-și părăsi băieții la nevoie, mai ales fiindcă aceștia îl idolatrizau și-l considerau eroul lor, însă natura umană câștigă și acest meci, iar Bucky pleacă spre munți, spre copii sănătoși și veseli, spre figuri luminoase și liniștite. Și… cam atât despre intrigă. Orice altceva v-ar strica surpriza de care ați avea parte dacă ați citi cartea până la capăt.

Lăsând povestea propriu-zisă la o parte, căci ea în sine este destul de banală (exact ce ziceam în introducere, că Roth își alege subiecte relativ banale), aș vrea să mă leg de anumite aspecte ale cărții și să vă spun, mai pe șleau, de ce mi-a plăcut mie atât de mult acest roman. În primul rând, titlul cărții. Tot citind pagină după pagină, și văzând amploarea pe care o iau lucrurile, ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale și devine și mai mare, și mai mare, încetul cu încetul și tu, ca cititor, începi să-ți dai seama ce înseamnă acest titlu. Iar semnificațiile sunt multiple, credeți-mă! Prin gura personajului său principal, Philip Roth pune un semn de întrebare rolului pe care îl joacă Dumnezeu în toată drama personală cât și colectivă a omenirii (întrucât cel de-Al Doilea Război Mondial nu se încheiase, iar americanii luptau încă pe front), iar sfârșitul cărții oferă confruntarea spectaculoasă a două mentalități complet opuse: cea a lui Arnie, naratorul, și cea a lui Bucky, idolul său din copilărie. Nemesis-ul poate fi poliomelita, poate fi hazardul, pot fi chiar oamenii, sau poate fi Dumnezeu. Interpretările sunt multiple, exact cum sunt și firile oamenilor. Pot spune, cu mâna pe inimă, că Roth m-a distrus cu concluzia pe care a tras-o asupra întregii povești pe care-a prezentat-o cititorilor săi. Creierul meu a intrat în overdrive și a refuzat să-și mai încetinească procesul de asimilare a informațiilor.

roth
Philip Roth

O altă trăsătură care m-a atras pe măsură ce citeam cartea a fost faptul că Philip Roth știe cum să-și construiască personajele. Este un foarte bun sondator al firii umane, iar în câteva cuvinte și trei mișcări reușește să-ți dea complet peste cap părerile pe care credeai că le-ai avut până în acel moment. Bucky Cantor a fost, pentru mine, un om în carne și oase, un om a cărui dramă m-a impresionat până la lacrimi (deși m-am abținut, fiindcă eram pe tren și nu voiam să sperii lumea cu ugly crying-ul meu 😀 ), și mai ales un om care te face să-ți pui întrebarea „oare eu ce-aș fi făcut în locul lui?”. Da, „Nemesis” nu e nici pe departe o carte atât de ușoară cum am crezut inițial, și da, m-a bulversat și m-a pus serios pe gânduri. Fiind prima carte de Philip Roth pe care am citit-o, nu pot spune decât atât: VREAU MAI MULT!

Cartea o puteți găsi în continuare pe Libris la un preț fabulos de redus, sau pe site-ul editurii Polirom, cam la același preț fabulos de redus. 😀 Merită din plin, vă jur!!

Anunțuri

2 gânduri despre “Recenzie „Nemesis” de Philip Roth

  1. si eu am auzit de cativa ani de roth, mi-a fost recomandat uneori, am inceput acum cateva saptamani „fantoma a iesit din scena” dar am iesit si eu din carte dupa cateva zeci de pagini. insa cartea pe care o prezinti tu, asa cum o prezinti tu, parca merita incercata:) o recenzie buna:)

    1. Mersi frumos, mă bucur enorm când lumea îmi apreciază efortul de a scrie o recenzie cât de cât bună. 🙂 Sinceră să fiu, până la Nemesis nu mai avusesem nicio altă tangență cu Roth, și habar n-aveam dac-o să-mi placă sau nu, dar uite că am fost surprinsă plăcut. Și vreau să continui cu Pastorala americană, cât de curând.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s