Recenzie „Ascultă cum cântă vântul. Pinball, 1973” de Haruki Murakami

Hello, dearies!! M-am întors, de data asta în forță! Am fost și într-o mini-vacanță, așa că acum am bateriile reîncărcate și sunt ready to go! Cu ce altceva aș putea să revin pe blog, decât cu o recenzie a unei cărți de Haruki Murakami? 😀 Azi vă voi prezenta „Ascultă cum cântă vântul ▪ Pinball, 1973” și sper eu că voi reuși să fac dreptate acestui volum (în sens obiectiv) care reunește primele 2 cărți din trilogia Șobolanului, adică primele 2 cărți scrise vreodată de Murakami.

asculta-cum-canta-vantul-pinball-1973_1_fullsize

Ascultă cum cântă vântul” a fost publicată în 1979, când Murakami avea 29 de ani, iar până la acea vârstă autorul nu mai scrisese absolut nimic. Acest prim volum a fost urmat de „Pinball, 1973” un an mai târziu, în 1980, iar încheierea trilogiei Șobolanului a venit după încă doi ani, în 1982, purtând titlul de „În căutarea oii fantastice”. Această ultimă carte din serie a avut o continuare, „Dans dans dans”, fără a face parte, însă, din trilogia sus-numită. Întrucât ultimele două titluri pe care le-am menționat sunt cele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de stilul lui Murakami și de atmosfera din cărțile lui, evident că nu am putut rata ocazia de a citi și începutul acestei călătorii prin universul realist magic creat de el. Bineînțeles, încă o dată subliniez cât de norocoasă am putut să fiu să găsesc acest volum la Biblioteca V.A. Urechia din orașul meu, mai ales fiindcă este o apariție atât de nouă. 😀

Voi începe prin a fi sinceră și a spune că prima carte din volum mi-a plăcut mult mai mult decât a doua. De ce, m-ați putea întreba voi. Ei bine, deși nici prima, nici a doua carte nu au un fir narativ propriu-zis, „Ascultă cum cântă vântul” pare un pic mai bine închegată și este un pic mai accesibilă cititorului. În sensul că acesta poate rezona cu destul de multă ușurință cu personajele (naratorul fără nume, Șobolanul și J) și cu atmosfera. Ca în orice carte a lui Murakami, nu poate lipsi doza de absurd, de realism magic, de melancolie, ceea ce m-a făcut să trec ca-n zbor printre paginile acestui roman al autorului japonez. Din păcate, în a doua carte am simțit că lucrurile o iau puțin cam razna: fragmente din prezent și din trecut sunt intercalate aproape la întâmplare, viața naratorului alături de cele două gemene este lipsită de sens, totul este impregnat de un absurd neartistic. Știu că mă exprim alambicat, dar fix așa am simțit: dacă în general romanele lui Murakami sunt pline de un absurd frumos, care te fascinează, te face să citești în continuare, să-ți dorești să afli mai multe, ei bine, în „Pinball, 1973” am simțit că acest absurd este hâtru, inestetic, nedorit, și poate chiar forțat pe alocuri. Știu că Murakami a declarat că primele sale romane (adică acestea 2) sunt flușturatice și nu trebuie luate prea în serios, dar chiar și așa, a doua carte din volum nu mi-a mers deloc la inimioară. Am citit-o, e adevărat, și au fost chestii care m-au atras și m-au intrigat, însă până să ajung la sfârșit am rămas cu și mai multe semne de întrebare, care nu pot fi soluționate pe cont propriu. Un sfârșit deschis e realizat cu succes atunci când cititorul își poate închipui diverse scenarii, însă aici am avut senzația că, deși e deschis, Murakami a închis cam toate drumurile pe care ar putea-o lua imaginația cititorului. Iar asta nu mi-a prea plăcut…

HarukiMurakamiCa să nu vă bag de tot în ceață, voi încerca, pe cât posibil, să vă prezint cam despre ce e vorba în aceste două cărți, deși după cum vă spuneam mai sus, aceste romane nu au un fir narativ propriu-zis. Sunt compuse din fragmente, ca piesele unui puzzle, prezentând viețile personajelor care se desfășoară în timp real, precum și amintiri din trecutul lor. În „Ascultă cum cântă vântul” ne sunt introduși Șobolanul, un prieten de-ai naratorului fără-de-nume, și J, proprietarul barului în care aceștia doi își fac veacul pe parcursul vacanței de vară. În acest prim volum, atât naratorul cât și Șobolanul au în jur de 20-21 de ani, și pe când primul este student la Tokio, al doilea vrea să renunțe la facultate într-un gest de răscoală împotriva sistemului care îndobitocește creiere. Deși provine dintr-o familie bogată și deși beneficiază de privilegiile obârșiei sale, Șobolanul este înciudat pe acest sistem care îi „saltă” pe cei deja bogați și îi „coboară” pe cei deja săraci. Un intelectual care citește Dickens, Zola, Kazantzakis și alți mari autori ai lumii, Șobolanul este un paradox în sine pe care cu greu poți să-l înțelegi. Sinceră să fiu, eu nici nu prea am încercat, l-am luat la atare și m-am mulțumit cu atât. Naratorul, de pe altă parte, este ceva mai accesibil cititorului, în special fiindcă putem vedea lucrurile din perspectiva sa. Știm ce gândește, știm cam care îi sunt procesele de conștiință și astfel putem digera ceva mai ușor romanul. Personajul meu preferat, însă, a fost pe departe J, patronul barului. Chinez stabilit în Japonia, J are în jur de 40 și ceva de ani și o personalitate puternică care nu răzbate din vorbe sau gesturi, ci mai degrabă din tăcerea sa caracteristică. J este primul care observă că pe Șobolan îl macină ceva în interior și îl îndeamnă pe narator să vorbească cu el, J este cel care aruncă replici înțelepte care au rolul de a-i deschide ochii naratorului sau Șobolanului, J (și barul său) este „axis mundi” al întregii povești.

Întrucât romanele lui Murakami sunt „faimoase”, ca să zic așa, pentru faptul că personajele feminine au mai mult rol episodic și că sunt mai degrabă unidimensionale, pot spune că nici acest volum nu se dezminte. În prima carte apare o figură feminină melancolică, a cărei trăsătură specifică este faptul că are doar patru degete la o mână, iar în a doua carte apar cele două gemene care intră brusc în viața naratorului și pleacă la fel de brusc, precum și o femeie ceva mai în vârstă cu care Șobolanul are o aventură și care îi bântuie gândurile fără încetare. N-aș putea spune că acest aspect al scriiturii lui Murakami mă deranjează, fiindcă sunt mult prea ocupată să dau atenție celorlalte detalii pentru a-mi mai bate capul și cu personajele feminine. Dar dacă pe voi v-ar deranja, atunci cu siguranță „Ascultă cum cântă vântul” și „Pinball, 1973” vor primi niște bile negre din partea voastră.

În încheiere, vă voi șoca un pic și voi spune că nu recomand acest volum decât fanilor adevărați ai romanelor lui Haruki Murakami, întrucât nici nu se poate compara cu textele sale mai târzii. Drept dovadă, recunoașterea operei lui Murakami a început să vină odată cu publicarea cărții „În căutarea oii fantastice”… Mie mi-a plăcut și nu prea volumul de față, însă am ținut morțiș să-l citesc fiindcă vreau să recitesc în curând „În căutarea oii fantastice”, din care nu mai țin minte absolut nimic. Știu că atunci când l-am citit prima oară, undeva prin anul 2 de facultate, l-am iubit cu disperare, însă sunt curioasă cum o să mi se pară acum. Sper că la fel, dacă nu chiar și mai și.

Voi ce cărți de Murakami ați citit și v-au rămas întipărite în minte? Dacă n-ați citit nimic de el, ați vrea? Vă garantez că este un autor superb, merită tot timpul vostru liber pe care-l alocați lecturii. 😉

haruki_pinball HM-AWildSheepChase(UK)Paper tumblr_mkiwp3V0IT1qjd1kgo1_400

***

Găsiți cartea pe:

LIBRIS

BOOKCITY

CARTEPEDIA

în engleză pe

THE BOOK DEPOSITORY

OKIAN

BOOKS-EXPRESS

Anunțuri

2 gânduri despre “Recenzie „Ascultă cum cântă vântul. Pinball, 1973” de Haruki Murakami

  1. Kafka pe malul mării mi-a plăcut cel mai mult până acum. Şi Cronica păsării arc sau În căutarea oii fantastice – foarte mișto ambele. Acum citesc 1Q84 şi îmi place.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s