Recenzie „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson

„Cu ani în urmă, stăteam prăbușită în grădina lui Buni și Big m-a întrebat ce făceam. I-am zis că mă uitam în sus la cer. El mi-a spus <<Asta e o concepție greșită, Lennie, cerul e pretutindeni, începe chiar de la picioarele tale.>>” (pag. 126)

În weekendul prelungit care tocmai a trecut, mi-am făcut de treabă cu una dintre ultimele apariții de la Editura EPICA, și anume „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson, o carte foarte lăudată, foarte admirată și foarte… blurb-uită de mulți autori cunoscuți ai cărților destinate tinerilor. Printre care se numără și Susane Colasanti și Gayle Forman, de care sigur ați auzit. Dacă nu, TREBUIE să auziți de ele, mai ales de Forman! 😀

cerul-e-pretutindeni_copertaPublicată pentru prima dată în 2010, „Cerul e pretutindeni” a ajuns să fie considerată ceva în genul unei cărți-cult pentru adolescenți și tineri, alături de cărțile lui John Green, ale lui David Levithan sau de „Jurnalul unui adolescent timid” de Stephen Chbosky. Într-adevăr, subiectele pe care le abordează sunt numeroase, sunt „dureroase” și tratate cu destul de multă seriozitate și finețe astfel încât rezultatul, adică romanul în sine, să fie considerat o lucrare artistică.

Până una-alta, să vă spun câteva cuvinte despre povestea din carte. Lennie Walker are 17 ani și este clarinetistă. Una foarte talentată, de altfel. Familia lui Lennie este formată din bunica sa și unchiul său. Până de curând, din această familie făcea parte și Bailey, sora mai mare cu 2 ani a lui Lennie, însă aceasta, în timp ce repeta pentru rolul Julietei din faimoasa piesă shakespeariană „Romeo și Julieta”, a făcut o insuficiență cardiacă și a murit. Deoarece nimeni nu bănuia că Bailey avea probleme cu inima, vestea morții ei a picat ca o seceră peste capetele familiei sale, iar Lennie pare să fi fost cea mai afectată. La momentul în care începe acțiunea cărții, au trecut deja 4 săptămâni de la moartea lui Bailey, însă cei trei membri ai familiei rămase în urmă par să nu-și fi revenit deloc. Buni (bunica fetelor) își maschează sesiunile de plâns prin dușuri lungi și cât mai zgomotoase, însă nu-i prea reușește, Big (unchiul fetelor) fumează iarbă mai ceva ca un adolescent apucat pe drumul pierzaniei și, astfel, este mereu cu capul în nori, iar Lennie evită pe toată lumea, evită să vorbească despre ce s-a întâmplat și, mai ales, evită muzica, spunându-și că nu va mai cânta niciodată nimic. Însă toate aceste lucruri încep să se schimbe când Lennie face cunoștință cu Joe, un băiat parcă făcut din raze de soare, care îi zâmbește sincer și cu toată ființa și o face să-și dorească să trăiască din nou. Mai mult, până și Buni și Big încep să se schimbe treptat în mai bine după ce Joe își face un obicei din a apărea dimineață de dimineață la ușa lor, pentru a pregăti cafeaua și a cânta la chitară. Mai departe, nu vreau să vă mai dezvălui nimic fiindcă e mult mai fain să descoperiți pe cont propriu. Nu zic decât atât: veți afla chestii despre mama celor două fete, veți afla chestii și despre Joe și, dacă sunteți mai slabi de înger (așa, ca mine, uneori), veți plânge cu siguranță. Dar toate la timpul lor! 😀

„El e aplecat peste instrument, acordându-și chitara cu o atenție atât de pasionată, încât aproape că simt c-ar trebui să mă uit în altă parte, dar nu pot. De fapt, am rămas cu gura căscată, întrebându-mă cum e să fii trăsnet, și degajat, și netemător, și pasionat, și atât de groaznic de viu, așa cum e el – și pentru o fracțiune de secundă, vreau să cânt cu el. Vreau să deranjez păsările.” (pag. 82)

Părerea mea sinceră

Pe GOODREADS i-am dat 4 steluțe pline, deci puteți fi siguri că „Cerul e pretutindeni” merită citită cu adevărat! Din păcate, au fost momente care m-au cam băgat în ceață și cărora nu le-am văzut utilitatea… OK, recunosc, mi-a plăcut super mult de Joe, e un personaj masculin pe care nu ai cum să NU îl îndrăgești, dar povestea dintre Joe și Lennie, deși e frumoasă în mod abstract, în viața reală nu ar exista. Plus că în această carte avem un caz grav de instalove, ceea ce mie îmi cam produce indigestie. 😀 Dar să zicem că am trecut și peste acest lucru. Cei doi au o poveste de îndrăgosteală absolut adorabilă, plină de momente romantico-poetico-cheesy. E ficțiune, așa că…

Ce m-a deranjat cumplit a fost rolul pe care l-a jucat Toby în toată povestea cu doliul. Am încercat să înțeleg atracția lor reciprocă, de care amândoi se simt vinovați, dar n-o pot înfrâna, însă n-am reușit. Lennie explică la un moment dat ce și cum, însă n-am fost deloc convinsă. OK, eu n-am frați, n-am surori, și chiar dacă aș avea, nu pot să-mi închipui cum ar fi să pierd un membru super apropiat al familiei, mai ales pe cineva ca Bailey (datorită rolului pe care l-a jucat ea față de Lennie), deci să spunem că nu înțeleg complet, dar chiar și așa… Mi s-a părut exagerat și dirty. Ar fi fost un lucru ca acea atracție să fie bazată pe ceva mai mult, dar așa… Nope și nope.

the_sky_is_everywhere_by_a_lannaÎn final, să vă spun ce mi-a plăcut enorm la această carte: felul în care a fost scrisă! Deși povestea are hibe majore pe alocuri (pentru mine, cel puțin) și ajunge să semene cu o telenovelă uneori, scriitura este poetică, este profundă, este frumoasă 100%. Mi-a plăcut mult locul în care Jandy Nelson a ales să-și plaseze povestea, și anume un oraș la marginea unei păduri de sequoia, dar și faptul că lângă oraș se află un râu cu o cascadă, unde tinerii din oraș se duc să înoate, să stea seara la foc de tabără, etc. Este un loc pitoresc și care ajută și mai mult la atmosfera de tristețe cu care începe cartea. Și voiam să ajung la faptul că mi-a plăcut enorm de felul în care Lennie este descrisă ca fiind în armonie cu natura, cum încearcă să se piardă printre copacii seculari, cum inspiră cu nesaț mirosul de iasomie și de trandafiri care îi intră în cameră seara pe fereastră. Nu știu de ce, dar e un tablou frumos conturat pentru o poveste marcată de atât de multă tristețe.

„Mă întind pe spate, pe pământul spongios al pădurii. Ador să fac asta – să mă dau cu totul imensității cerului sau tavanului, dacă nevoia apare când sunt în casă. Când îmi întind mâinile și îmi apăs degetele în solul argilos, încep să mă întreb ce-aș fi făcut în clipa asta, ce-ași fi simțit în minutul ăsta, dacă Bailey ar mai fi fost în viață. Îmi dau seama ceva care mă sperie: aș fi fericită, dar într-un mod temperat, fără nimic dement. Aș merge ca țestoasa mai departe, cum am mers întotdeauna, băgată în carapacea mea, teafără și nevătămată. […] Dacă, oricât de teamă mi-ar fi să am moartea după mine ca o umbră, aș începe să-mi placă cum grăbește pulsul, nu doar al meu, ci al întregii lumi.” (pag. 153)

Mai departe, Jandy Nelson m-a cucerit și prin felul în care a făcut-o pe Lennie să-și exprime sentimentele legate de moartea lui Bailey. Deși fata nu vorbește cu nimeni despre ce s-a întâmplat, ea poartă mereu cu ea un pix în buzunarul de la spate al pantalonilor și scrie ori de câte ori o izbește inspirația, pe orice apucă: pe ramurile copacilor, pe ambalaje de bomboane, pe pahare de hârtie de unică folosință, pe foi cu portativ rupte din caietul de muzică, etc. Iar poeziile ei sunt pe cât de frumoase, pe atât de melancolice. Și am avut tot timpul impresia că poeziile sunt rupte din altă poveste, din altă carte… S-ar fi potrivit, parcă, în alt context. Dar chiar și așa, mie mi s-au părut o adiție superbă la roman și probabil datorită lor am dat 4 stele cărții.

the-sky-is-everywhere3

În final, vă mai mărturisesc și că aproximativ ultimele 50 de pagini ale cărții m-au rupt în două, fiindcă am stat cu lacrimile în gât mai tot timpul. Într-un fel, e ca și cum spre sfârșitul poveștii toată lumea iese din transa aia în care intrase odată cu moartea lui Bailey, iar atât Lennie cât și Buni își revin și reiau contactul cu planeta Pământ. În mod bizar, oricât de multe faze de telenovelă au fost pe la jumătatea cărții, sfârșitul e destul de realist, deși cam prea HEA (happily ever after) după gustul meu din ultima perioadă. Dar deh, e o carte care încearcă să aibă de toate: moarte, doliu, nebunie, dragoste, sacrificiu, speranță, compromis, etc. E și normal că pe undeva, ceva tot scârțâie. Însă mă repet, nu vă lăsați înșelați de gusturile mele mai dubioase în materie de cărți pentru adolescenți, „Cerul e pretutindeni” a fost o carte bună! 😉 Și sunt sigură că va avea succes și la noi în țară!

„Fără adăpostul și tumultul din brațele lui Toby, fără sublima uitare de orice altceva din brațele lui Joe, nu mai sunt decât eu.
Eu, ca o micuță cochilie de melc, cu singurătatea întregului ocean mugind invizibil înăuntru.
Eu.
Fără.
Bailey.
Întotdeauna.
Îmi arunc capul în pernă și urlu, de parcă însuși sufletul meu mi-a fost rupt în două, pentru că așa este.” (pag. 185)

Găsiți cartea și aici:

în română

ELEFANT

CARTEPEDIA

în engleză

THE BOOK DEPOSITORY

OKIAN

BOOKS EXPRESS

Anunțuri

2 gânduri despre “Recenzie „Cerul e pretutindeni” de Jandy Nelson

    1. Mersi frumos, mă bucur tare mult că ți-a plăcut! 😉 Da, cartea chiar m-a prins, să știi! În afara „problemelor” pe care le-am menționat, chiar e o carte ce merită citită și savurată.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s