Recenzie „Tărâmurile pustiite. Poveşti ale apocalipsei”, antologie coordonată de John Joseph Adams

DSCN3112Când am găsit „Tărâmurile pustiite” la bibliotecă, iniţial nu am vrut s-o iau fiindcă ştiu că sunt mult prea sensibilă pentru a citi poveşti cu, şi despre, şi după apocalipsă. (Da, vă dau voie să zâmbiţi, dar ăsta e adevărul 😛 ) Însă curiozitatea a câştigat teren în faţa reticenţei mele, aşa că am ajuns să lecturez acest volum, spre marea mea mirare, cu deosebit nesaţ şi să-mi doresc să citesc şi alte texte asemănătoare! Ceea ce înseamnă că John Joseph Adams şi-a cam făcut treaba bine, dacă nu chiar excelent!

Tărâmurile pustiite. Poveşti ale apocalipsei” este o antologie de texte cu şi despre apocalipsă, după cum spune şi titlul, oferind numeroase scenarii ale modului în care poate arăta lumea noastră după un dezastru de proporţii sau pur şi simplu după ani şi ani de epuizare a resurselor Pământului. 22 de autori de ştiinţifico-fantastic îşi oferă propria lor viziune asupra unei lumi care a reuşit, cumva, să supravieţuiască apocalipsei, în 22 de povestiri foarte antrenante, scrise bine şi isteţ. Desigur, nu toate se ridică la acelaşi nivel, iar unele sunt mai mult fantastice decât ştiinţifice, însă fiecare dintre ele are ceva unic, care o diferenţiază de celelalte. Până la urmă, vorbim de câţiva dintre greii SF-ului internaţional! 🙂

Nu prea am cum să vorbesc despre toate 22, în primul rând fiindcă v-aş oferi prea multe spoilere, însă vă prezint un top 5 personal, aşa cum am mai făcut şi la alte antologii (aici şi aici), şi voi încerca să scriu câteva cuvinte, în mare, despre fiecare povestire:

  1. Adânci, tot mai adânci, tunelurileGeorge R. R. Martin

Aflată pe la începutul volumului, această povestire continuă să mă bântuie şi în prezent, în special fiindcă oferă un scenariu destul de plauzibil pentru un viitor post-apocaliptic al omenirii. În urma unor dezastre nucleare şi a radioactivităţii foarte mari de pe tot pământul, singurii oameni care supravieţuiesc sunt cei care au fondat colonii pe Lună. După aproximativ 500 de ani de când Pământul a fost părăsit, o echipă de cercetători reuşeşte să ajungă în tunelurile subterane prin care, demult, treceau metrourile. În paralel, ne aflăm în mintea unui „cercetaş” care este primul „om” din ultimii 500 de ani care să urce atât de sus şi să se apropie atât de tare de suprafaţă. Mai departe, are loc o întâlnire dramatică între echipa de cercetători lunari şi „cercetaşul” venit din adâncurile pământului, însă mai multe nu vă spun, vă las să descoperiţi singuri! 😉

  1. Oameni de nisip şi zgurăPaolo Bacigalupi

Am mai dat peste Bacigalupi şi în antologia fantasy pe care am citit-o la începutul anului, şi pot spune că atât povestirea de acolo, cât şi cea de aici se numără printre preferatele mele. Deşi în „Oameni de nisip şi zgură” Bacigalupi merge cam departe cu presupunerile, şi intră pe un tărâm clar SF, există anumite lucruri care m-au pus pe gânduri şi care, de ce să nu recunosc, mi-au cam frânt inima. Pe scurt, într-un viitor post-apocaliptic, la mulţi, mulţi ani după dispariţia Pământului aşa cum îl ştim noi, oamenii au evoluat în ceva foarte ciudat: nişte fiinţe care seamănă cu oamenii, dar care se hrănesc numai cu nisip şi zgură şi care se pot regenera fără probleme în cazul în care le este tăiat un membru al corpului. Aceştia reprezintă o cale de mijloc între viaţa clasică de pe Pământ şi tehnologia care, de exemplu, ne este prezentată în Terminator. Acţiunea ia avânt odată ce trei astfel de oameni găsesc pe un maidan puternic radioactiv un câine rămas din vremurile de demult, un câine adevărat, nemodificat genetic şi neevoluat. Cum reacţionează cei trei la contactul cu câinele, vă las să descoperiţi!

  1. După Judecata de ApoiJerry Oltion

O povestire ceva mai apropiată de realitate, dar care se afundă, în schimb, în subiecte religioase şi psihologice. Mi s-a părut similară, oarecum, cu seria de cărţi „Supravieţuitorii” (Left Behind) scrisă de Tim LaHaye şi Jerry B. Jenkins, deci dacă aţi citit măcar o carte din serie, ştiţi la ce să vă aşteptaţi de la povestire. Pe scurt, o echipă de 6 (sau 7) oameni, femei şi bărbaţi, se întorc dintr-o misiune de pe Marte, care a durat 2 ani de zile, doar ca să descopere că Pământul este complet părăsit. Niciun alt suflet acolo, în afara lor. Ziarele pe care le găsesc vorbesc despre coborârea lui Mesia, arată şi poze, chiar, ale lui Hristos, iar grupul întors de pe Marte este convins că Dumnezeu i-a ridicat pe toţi la Ceruri, iar ei au rămas în urmă fiindcă nu se aflau pe Pământ. Ceea ce nu are logică, desigur, dar deh, povestirea trebuia să aibă o intrigă. Mi-a plăcut foarte mult cum reacţionează cei 6 la acest „eveniment”, precum şi ideile pe care le are fiecare despre dispariţia omenirii. Mi-a plăcut foarte mult!

  1. Sunetele vorbiriiOctavia Butler

Tot un viitor post-apocaliptic, însă extrem de apropiat de zilele noastre. Acţiunea are loc la numai 3 sau 4 ani după ce un virus ciudat se răspândeşte pe tot globul, omorându-i pe unii şi afectându-i iremediabil pe alţii. Pe scurt, cei care supravieţuiesc îşi pierd fie capacitatea de a vorbi, fie capacitatea de a citi sau scrie. Indiferent de ce au fost înainte de aşa-zisa apocalipsă, după ce ea trece, oamenii sunt reduşi la stadiul de fiinţe nevorbitoare, forţate să comunice numai prin semne şi gesturi. Desigur, apare haosul, poliţia dispare ca forţă de ordine, iar o tânără femeie care şi-a pierdut soţul şi cei trei copii din cauza molimei trebuie să călătorească pentru a descoperi şi alte rude care e posibil să mai fie în viaţă. De citit şi de dat mai departe! Pe cuvânt de cercetaş! 😀

  1. Inerţia Nancy Kress

Ca şi povestirea de mai înainte, „Inerţia” se apropie cumplit de mult de realitate, fiind, zic eu, o variantă extrem de posibilă a unui viitor al oamenilor pe Pământ. Un virus scapă dintr-un laborator, se răspândeşte în întreaga lume şi afectează oamenii într-un mod cel puţin ciudat. Pe de o parte, le afectează pielea de pe anumite zone ale corpului, făcându-i să arate ca nişte leproşi, iar pe de altă parte le afectează creierele, acest efect nefiind dezvăluit cititorului decât spre sfârşit. Speriaţi de aspectul de groază al pielii afectate, oamenii sănătoşi îi închid pe cei bolnavi în zone special amenajate, un fel de lagăre pe care ei le numesc colonii. Acolo, aceştia învaţă să se gospodărească, primesc donaţii din afară cu cele necesare traiului zilnic, şi ajung într-un final să întemeieze familii şi să facă copii la rândul lor. Partea interesantă? Virusul nu duce la moarte, duce doar la cicatrizarea şi descuamarea pielii. Dar ce este şi mai interesant vă las pe voi să descoperiţi! 😉

 Cam atât despre antologia SF a lui J. J. Adams. Vă recomand aceste povestiri fiindcă vă vor pune pe gânduri, vă vor sfredeli inima şi vă vor impulsiona (sper eu!) să ţineţi mai mult la această planetă pe care ne aflăm, dacă până acum nu aţi făcut-o. Tehnologia a evoluat atât de mult, încât nu e nevoie decât de o scânteie pentru a da foc la tot şi a distruge şi cea mai mică urmă de viaţă. Vedeţi mai ales povestirile despre dezastre ecologice sau nucleare!

Dacă aţi citit deja cartea, sau plănuiţi s-o faceţi, vă aştept cu un comentariu în care să-mi spuneţi ce povestire v-a impresionat mai tare, sau care povestire din cele alese de mine pentru top 5 v-ar interesa să o citiţi neapărat?

Later, alligator!

DSCN3116 DSCN3110

Anunțuri

2 gânduri despre “Recenzie „Tărâmurile pustiite. Poveşti ale apocalipsei”, antologie coordonată de John Joseph Adams

  1. Pingback: Lista recenziilor de carte în limba română « Books, Movies, Tea and Unicorns

  2. Pingback: Cărţi de la Editura Nemira « Books, Movies, Tea and Unicorns

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s