Recenzie „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury

faAstăzi vă vorbesc despre o carte care pe mine m-a cam bulversat şi care m-a făcut să regret că nu am studiat-o şi la facultate. Ar fi trebuit, mi s-a părut extraordinară! Unii o numesc o carte „clasică”, şi poate că este, din punctul de vedere al faptului că ar trebui citită de cât mai mulţi oameni, însă pentru mine a fost o carte cât se poate de actuală şi de antrenantă. Cu siguranţă mi-a oferit destul material de dezbătut în sinea mea mult timp de acum încolo. Acea carte e „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury.

Apărută prima dată în 1953, „Fahrenheit 451” m-a şocat, aş putea spune, prin actualitatea ideilor puse la înaintare de Bradbury. Aşa cum Jules Verne intuia apariţia mult mai târzie a submarinului în a sa carte „20.000 de leghe sub mări”, aşa mi se pare că şi Bradbury a intuit mai mult decât exact această tendinţă a omenirii de a renunţa treptat la cărţi şi la lectură în favoarea televizorului şi a programelor de entertainment care să-ţi ţină tot timpul creierul ocupat cu fleacuri inutile, pentru a-ţi lua mintea de la lucrurile cu adevărat importante.

„Oare ce spun cărţile? se întreabă el. Oh, mâncărimea nu trece decât prin scărpinat. Montag, te rog să mă crezi pe cuvânt. […] Cărţile vorbesc despre oameni care nu există, produse ale imaginaţiei, dacă sunt ficţiune. Iar dacă nu sunt ficţiune e şi mai rău, profesorii se denigrează între ei, filozofii urlă unii la alţii. Toţi forfotesc încoace şi încolo, stingând stelele şi lumina soarelui. Până la urmă rătăceşti drumul.” (pag. 71)

Desigur, exagerez, fiindcă „Fahrenheit 451” este o distopie, însă am citit aproape cu gura căscată de uimire acele pagini în care Bradbury descrie pereţii-ecran şi cum oamenii stăteau toată ziua între ei, înconjuraţi de persoane imaginare şi de dialoguri fictive, crezând că aceea era realitatea. Oare plasmele din prezent nu vă sună cunoscut?…

Micuţă ca număr de pagini, această carte nu mi-a ocupat mult din timpul liber, însă uite că am terminat-o de aproape o săptămână şi tot nu reuşesc să mi-o scot din cap. Mă bântuie acele imagini îngrozitoare ale unui viitor posibil al umanităţii, mă înspăimântă oarecum asemănarea acelei lumi cu ceea ce trăim noi în prezent (la un nivel metaforic, nu literal) şi nu pot să nu mă gândesc că acesta este în continuare un viitor care ar putea exista pentru noi. Măcar în măsura în care ignoranţa ar deveni ordinea de zi, iar cultura şi ştiinţa ar fi rezervate unei mici comunităţi ermetice.

Pe scurt:

Acţiunea romanului are loc într-un viitor distopic, în care posesia de cărţi se pedepseşte cu închisoarea sau cu moartea. Iar cărţile sunt arse. De către pompieri. Destul de bizar, nu?

„Aşadar! O carte este o armă încărcată în mâinile vecinului de alături. Arde-o. Împiedic-o să detoneze.” (pag. 68)

Guy Montag este un tip la vreo 30 de ani, pompier de meserie, a cărui viaţă nu pare să fie ieşită din comun. Acesta simte plăcere de fiecare dată când priveşte cum sunt arse cărţile, îi place mirosul de hârtie arsă şi chiar crede că face ceea ce trebuie. Totul se schimbă pentru el, însă, odată cu apariţia lui Clarisse, o fată de şaptesprezece ani din vecini, care îi deschide ochii asupra micilor minuni ale vieţii. Verdeaţa parcurilor, frumuseţea stelelor de pe cerul nopţii, dulcea desfătare a unei plimbări pe străzile pustii noaptea, etc. Clarisse este o romantică prin excelenţă, iar Montag pare să „prindă” puţin din acest microb. Cu toate astea, aflăm că întâlnirea lui Montag cu Clarisse nu este primul moment de natură să-i deschidă ochii asupra realităţii care îl înconjoară, ci este momentul de cotitură. În viaţa lui Montag s-au tot adunat mici momente care pot să-l întoarcă împotriva sistemului, iar Clarisse este picătura care umple paharul.

Prin urmare, în mintea lui Montag se iţesc nişte întrebări supărătoare cu privire la cărţi şi rolul pe care îl jucau acestea odată în vieţile oamenilor, precum şi rolul pe care ar putea să-l joace din nou, dacă ar fi lăsate. Pompierul devine fost pompier, iar comportamentul său devine treptat acela al unui disident. Şi ne întrebăm… dacă e vorba de disidenţă, atunci sub ce fel de regim trăiesc americanii din această distopie? Răspunsul: unul totalitar! Deşi Montag începe să vadă neajunsurile majore ale societăţii sale, încearcă să revină pe „calea cea bună”, însă nu mai poate, şi sfârşeşte prin a deveni fugar.

Screen-Shot-2013-03-06-at-5.22.39-PM2Două idei pe care le-am apreciat enorm la acest roman au fost: descrierea futuristă şi totuşi credibilă a viitorului, în special cea a caselor, maşinilor şi a Dulăului Mecanic, acea creatură care mi-a cam pătruns în vise, transformându-le în coşmaruri, precum şi modul de luptă împotriva sistemului, care, în ciuda a ceea ce aţi putea voi să vă imaginaţi, nu este deloc beligerant, ci paşnic şi de durată. În urma fugii sale, Montag se trezeşte în mijlocul unui grup restrâns de oameni, în ale căror minţi se regăsesc marile capodopere literare ale lumii. Mai multe nu spun, fiindcă voi strica surpriza, însă această descoperire m-a descumpănit şi m-a încântat în egală măsură.

„- Vreau să faci cunoştinţă cu Jonathan Swift, autorului acelei crude cărţi politice care este Călătoriile lui Gulliver! Iar dânsul este Charles Darwin, omul de acolo este Schopenhauer, celălalt e Einstein, cel de lângă mine e Albert Schweitzer, un filozof foarte cumsecade. Aici suntem cu toţii, Montag. Aristofan, Mahatma Gandhi, Gautama Buddha, Confucius, Thomas Love Peacock, Thomas Jefferson şi domnul Lincoln. Tot noi suntem Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
Toţi râseră încetişor.
– Nu se poate, murmură Montag.
– Ba se poate, replică, zâmbind, Granger.” (pag. 163)

În concluzie, „Fahrenheit 451” (care este, dacă nu ştiţi deja, temperatura la care arde hârtia) de Ray Bradbury este o carte absolut uimitoare, pe care o citeşti în doi timpi şi trei mişcări, şi care îţi va pune în mişcare rotiţele de zici ce-i aia! O recomand cititorilor de toate vârstele, şi îi provoc s-o citească fără a se mai gândi la ea după. Nu vor reuşi. Garantat.

Citatul preferat:

„- Înainte de Hristos exista o pasăre neroadă care se numea phoenix. O dată la câteva sute de ani îşi construia un rug şi-şi dădea foc. Trebuie să fi fost rudă apropiată cu Omul. Însă de fiecare dată când se făcea scrum, renăştea din cenuşă. Se pare că şi noi facem acelaşi lucru, iar şi iar, însă noi avem un avantaj pe care pasărea phoenix nu l-a avut niciodată. Noi ne dăm seama de prostia pe care am făcut-o. Ne dăm seama de toate prostiile pe care le facem de o mie de ani încoace şi, întrucât le cunoaştem şi le avem mereu în preajma noastră, putându-le vedea, într-o zi vom înceta să mai construim ruguri funerare şi să ne aruncăm în flăcări. Mai câştigăm o mână de oameni care îşi amintesc de fiecare generaţie.” (pag. 175)


Notă: Am citit versiunea tradusă apărută la RAO în 1998, fiindcă am împrumutat-o de la bibliotecă, însă acum se găseşte o traducere foarte frumoasă la Editura ART, în format cartonat. 😉

Fahrenheit-451

Anunțuri

3 gânduri despre “Recenzie „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury

  1. Pingback: Lana Del Rey Book Tag (sau leapşă cu Lenuţa :D) « Books, Movies, Tea and Unicorns

  2. Pingback: Cărţi de la Editura RAO « Books, Movies, Tea and Unicorns

  3. Pingback: Cărţi de la editurile ART, Arthur, Paladin « Books, Movies, Tea and Unicorns

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s