Haruki Murakami şi ai săi „Bărbaţi fără femei” – O recenzie

Încă de acum câţiva ani buni, când am citit prima oară o carte de Haruki Murakami („În căutarea oii fantastice”), m-am declarat fană şi admiratoare înfocată a scriitorului japonez născut în Kyoto, dar acum îmi dau seama că ar trebui, probabil, să-mi fie ruşine să mă numesc astfel de vreme ce nu i-am citit toate cărţile (sau, în fine, tot ce a apărut în limba română). God knows că-mi pun cenuşă în cap fiindcă nu am reuşit să mă apuc nici până în ziua de astăzi de „1Q84”, care se spune că ar fi apogeul creaţiei literare a lui Murakami. Mi-a fost recomandată din toate părţile, de cunoscuţi şi de mai puţin cunoscuţi, însă eu nimic, am făcut urechea tobă. But soon, very soon. 😀
barbati-fara-femei_1_produs
Click pe imagine şi cumpără cartea.

Dar nu vreau să vă plictisesc cu bâlbele mele despre ce am citit sau ce n-am citit, nu. Vreau să vă vorbesc de cea mai recentă carte a lui Haruki Murakami apărută în limba română, şi anume „Bărbaţi fără femei” (Editura Polirom, noiembrie 2014, traducere din limba japoneză de Iuliana şi Florin Oprina, 200 pag.), o colecţie de 7 povestiri în care este vorba, aţi ghicit, de bărbaţi (aproape) fără femei. Câteva cuvinte în general: volumul este structurat în aşa fel încât pe măsură ce parcurgi povestirile, te scufunzi şi mai tare într-o lume cu accente fantastice, absurdă, plină de superstiţii, de gânduri care se tot încolăcesc şi se separă, aparent fără scop. Personajele ajung să fie de la bărbaţi „normali”, parcă scoşi din tabloul vieţii de zi cu zi, minţiţi, înşelaţi sau pur şi simplu dezamăgiţi de femei „normale”, la bărbaţi a căror existenţă în sine este un mister (vezi „Samsa îndrăgostit”), ale căror interacţiuni cu femeile care le ies în cale sunt marcate de întâmplări aflate deasupra înţelegerii umane (vezi „Bărbaţi fără femei”). Mi-a plăcut felul în care este structurat volumaşul, zău dacă nu! Pe măsură ce treceam de la o povestire la alta, parcă mă afundam şi mai tare într-un univers pe care îl înţelegeam din ce în ce mai puţin, dar care mă atrăgea din ce în ce mai mult în interiorul lui. Cam ca „În căutarea oii fantastice” şi „Dans dans dans”. Am retrăit un minunat sentiment de nostalgie citind „Bărbaţi fără femei”, căci mi-a amintit atât de tare de perioada în care m-am îndrăgostit eu de stilul lui Murakami prima dată…

Dar fiindcă nu pot cuprinde esenţa cărţii într-un singur paragraf, să vă spun şi câteva cuvinte despre fiecare povestire în parte:

  1. „Drive My Car”

Kafuku este un bărbat aflat pe la vârsta mijlocie, actor de teatru japonez, a cărui soţie a murit. În urma unui accident uşor cu maşina, lui Kafuku i se interzice să mai conducă, aşa că acesta trebuie să-şi găsească un şofer care să-l ducă şi să-l aducă de la teatru. O găseşte pe Misaki, o fată de douăzeci şi un pic de ani, şoferiţă foarte bună, însă o persoană destul de ciudată. În timp, cei doi se apropie cât de cât sufleteşte, şi încep să-şi povestească vieţile. Vă garantez, ambele poveşti sunt interesante, iar din cea a lui Kafuku aflăm care este relaţia acestuia, în adâncul sufletului, cu femeile din viaţa sa.

  1. „Yesterday”

O povestire scrisă la persoana întâi, astfel că automat gândul m-a dus la faptul că există o şansă, oricât de mică, ca ea să fi fost inspirată din perioada de studenţie a lui Murakami. A long shot, dar totuşi m-a pus pe gânduri. Protagonistul este un student în jur de douăzeci de ani, venit la Tokio la facultate, care leagă o prietenie lejeră cu Kitaru, cam de aceeaşi vârstă cu el, însă student aspirant. În sensul că acesta tot încearcă de vreo doi ani să dea la facultate, însă nu intră. Spune că nu poate învăţa. Când Kitaru îi propune protagonistului să iasă la întâlnire cu Erika, prietena lui Kitaru, povestirea ia avânt, însă vă las pe voi să aflaţi cum se termină. Evident.

  1. Organul independent

E a doua povestire preferată din volum, prima fiind „Kino”. Doctorul Tokai, chirurg estetician, pare un bărbat exemplar. Viaţa sa este lipsită de probleme majore, are mai multe iubite pe care le vizitează frecvent (unele dintre ele căsătorite), o disciplină de lucru impecabilă, o politeţe binevenită faţă de toţi oamenii cu care intră în contact. Singurul său „defect” este că nu s-a însurat, impedimentul fiind reprezentat de lipsa iubirii. Tokai declară că nu a simţit niciodată iubirea, decât poate o singură dată, fugitiv, în perioada adolescenţei. Ca un făcut, acesta întâlneşte totuşi o femeie care îl vrăjeşte, îi suceşte minţile, care, culmea, este o femeie casnică, cu soţ şi copil acasă, cu un aspect destul de comun. În urma unei trădări (nu vă spun din partea cui), viaţa lui Tokai o ia la vale. Şi povestirea devine superbă. Veţi vedea de ce mi-a plăcut atât de mult.

  1. Şeherezada

Într-o casă tăcută, neostentativă, Habara locuieşte singur. Citeşte mult, meditează mult, însă un lucru nu face: nu dă drumul la televizor, de frică să nu afle ceva. Ceva ce? Singurul său contact cu lumea de afară este prin intermediul „Şeherezadei”, al cărei nume adevărat nu-l cunoaşte, dar care apare la uşa sa zilnic pentru a-i aduce alimente, cărţi şi alte lucruri trebuincioase. Pe cât de misterios e Habara, Şeherezada este şi mai şi. Cei doi încep să se culce împreună printr-un acord nerostit, fiecare act sexual fiind parcă o îndatorire pe care trebuie s-o îndeplinească. Nu acesta e punctul focal al povestirii, ci poveştile pe care Şeherezada i le spune lui Habara, despre adolescenţa ei, despre diverse gânduri din mintea ei, diverse sentimente. O povestire infuzată cu melancolie şi singurătate, dar frumoasă tocmai din aceste motive.

  1. Kino ⭐

Şi am ajuns şi la povestirea mea preferată! Nu prea aş şti să vă spun de ce mi-a plăcut atât de mult, dar voi încerca. M-am identificat puţin cu Kino, mai ales în ceea ce priveşte atitudinea lui în faţa vieţii. Desigur că o persoană din exterior nu ar vedea nicio paralelă între mine şi Kino, însă eu simt că există câteva similarităţi. Dar despre ce e vorba? Kino, înşelat de soţia sa (tema întregului volum, pare-mi-se), îşi ia bagajele şi se mută de acasă chiar în acea zi. Aflând că mătuşa sa are o casă pe care ar vrea s-o vândă, însă n-o ia nimeni, Kino se hotărăşte să-şi folosească economiile şi să deschidă acolo un bar. Ascultând muzica sa preferată, jazz şi blues, zi de zi, făcând o muncă destul de plăcută, Kino îşi regăseşte pacea. În barul său se aciuează chiar şi o pisică vagabondă, semn de bun augur, după cum se spune. Însă această stare de linişte se destramă încetul cu încetul odată cu apariţia a două personaje stranii în viaţa lui Kino. Cine sunt acestea, şi ce rol joacă ele, vă las pe voi să descoperiţi!

  1. Samsa îndrăgostit

Fără putere de tăgadă, cea mai ciudăţică povestire din volum. Samsa se trezeşte într-o bună zi gol puşcă, pe un pat pe care se află o saltea tare, într-o cameră fără nimic altceva în ea, ale cărei ferestre sunt blocate cu scânduri bătute în cuie pe dinafară. Ce e şi mai ciudat, Samsa se miră de ce s-a întrupat în om, în bărbat. Are anumite automatisme care totuşi îl identifică drept om, însă semnele de întrebare se tot acumulează. Totul culminează cu întâlnirea sa cu fata venită să îi schimbe încuietoarea de la una din uşi. Samsa află lucruri, vede lucruri, simte lucruri. O altă povestire care merită, garantat! Concluziile le veţi trage singuri.

  1. Bărbaţi fără femei

Din nou persoana întâi, din nou sentimentul pregnant că povestirea are ceva de-a face şi cu viaţa reală a lui Murakami. Protagonistul primeşte un telefon în miez de noapte de la soţul uneia dintre fostele sale iubite. Acesta îl anunţă că M. a murit de curând (sinucidere), iar protagonistul rămâne înmărmurit atât din cauza şocului provocat de veste, cât şi de faptul că M. fusese iubita sa în tinereţe, cu mult timp în urmă, şi de unde avea soţul acesteia numărul lui de telefon? Aflăm că M. este a treia femeie care se sinucide din cele cu care protagonistul a avut relaţii amoroase. Intrigant, nu-i aşa? Urmează o meditaţie foarte melancolică şi foarte frumoasă la adresa iubirii, a relaţiilor interumane, precum şi multe amintiri despre povestea de dragoste dintre protagonist şi M. (care, ca toate amintirile, nu sunt înşirate cronologic şi limpede ca cerul senin al unei zile de vară, ci mai degrabă sunt amestecate şi învolburate precum apa agitată a unei mări pe timp de furtună).

img-holdingharukimurakami_133814607564

În concluzie, eu am abordat acest volum aşa cum de obicei abordez o ciocolată: câte o pătrăţică la un anumit interval de timp, pentru a savura gustul. Dacă aş mânca-o pe toată dintr-odată, pofta nu mi-ar fi satisfăcută, plus că probabil mi s-ar face şi rău. Şi tot n-aş înţelege nimic din acea ciocolată. Cu Murakami am procedat exact la fel: câte o povestire pe zi, sau la câteva zile, chiar, pentru a le rumega mai bine şi pentru a mă bucura pe deplin de ele. Dacă merită? Absolut! Şi nu sunt de acord cu acele păreri din blogosferă care spun că Murakami şi-a cam pierdut din strălucire. Dimpotrivă! El de abia acum începe să strălucească şi mai tare. Abia acum începe să spună esenţa universului în doar câteva cuvinte. Cum să nu-l adori?!

Ce am citit eu de Haruki Murakami (fără recenzii, fiindcă n-am mai citit nimic de el de când am pornit blogul), în ordine cronologică:

În căutarea oii fantastice

Dans dans dans

La sud de graniţă, la vest de soare

Iubita mea, Sputnik

Pădurea norvegiană

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor (doar ebook; pentru editia tiparita aici)

Salcia oarbă, fata adormită

Bărbaţi fără femei

Voi cum staţi? Aţi citit ceva de el? Dacă da, cum vi s-a părut? Dacă nu, aţi vrea? Aştept părerile voastre în comentarii.

Până data viitoare, fiţi buni şi nebuni! 😀

Anunțuri

5 gânduri despre “Haruki Murakami şi ai săi „Bărbaţi fără femei” – O recenzie

  1. sebastianmihail

    „Pădurea norvegiană” (preferata mea pînă acum), „În noapte”, „La sud de graniţă, la vest de soare” şi recent publicata „Bărbaţi fără femei” (mie mi-au plăcut foarte mult „Şeherezada” şi „Bărbaţi fără femei” – am fost puţin nemulţumit dat fiind că de fapt sunt nişte povestiri publicate de Murakami în The New Yorker, iar Polirom n-a tradus şi publicat decît 7 din cele 10). Recent mi-am luat „Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj”, ca să stea frumos în raft lîngă celelalte volume de-ale lui Haruki care mai aşteaptă să fie citite. :))

    1. Eu trebuie neapărat să mă mobilizez şi să citesc 1Q84! Am înţeles că „Tsukuru Tazaki…” ar cam fi dezamăgit lumea, că nu e atât de bună pe cât te-ai aştepta de la o carte de Murakami. Dar până nu citesc nu mă pronunţ, bineîneţeles, mai ales fiindcă gusturile diferă. 🙂 Mai am în bibliotecă şi „În noapte”, dar n-am apucat s-o citesc. Poate în curând, că e micuţă. Mersi frumos pentru vizită şi pentru comentariu! 😀

      1. sebastianmihail

        Şi eu m-am auto-declarat fan al lui Murakami după ce am citit doar „Pădurea norvegiană”. Dar apoi ” În noapte” m-a dezamăgit uşor, aşa subţirică cum e. De „1Q84” încă nu mă apropii, e cam voluminoasă. :))
        A fost plăcută vizita, o să mai vin. 😉

    1. Mie mi-a plăcut foarte mult şi „Iubita mea, Sputnik”. „În căutarea…” şi „Dans dans dans” mi-au rămas întipărite în minte fiindcă au fost primul meu contact cu stilul lui Murakami, dar din tot ce am citit de el, cred că Sputnik şi Pădurea norvegiană sunt preferatele mele, de departe. 😉

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s