Noaptea

tumblr_n3tj9imFKS1sztunzo1_500După momentul acela, am început să nu mai pot adormi noaptea fără două lucruri: lumina de la veioză şi muzica de la laptop. În surdină, dar să fie acolo, o prezenţă care să nu mă incomodeze, dar care să mă aline, să nu mai simt singurătatea cum mă apasă noapte de noapte ca globul pământesc din legende umerii lui Atlas. Miezul nopţii mi se părea de obicei momentul decisiv care transforma o seară liniştită într-una plină de frământări, regrete, întrebări. Deşi somnul mă lua de mână şi mă conducea încetişor pe tărâmul viselor de pe la ora zece, la douăsprezece noaptea stăteam cu ochii holbaţi pe pereţi, o marionetă fără viaţă, rămasă până şi fără păpuşar. Şi aşa am descoperit faptul că muzica îmi alungă demonii şi umbrele, că-mi face viaţa mai uşoară şi întunericul mai suportabil. În fiecare noapte, ultimul gest conştient al meu era să dau drumul unui playlist lung cât o zi de post, care să-mi acopere toată gama de sentimente care mă măcinau constant şi-mi erodau starea zen de pe parcursul zilei. Lana Del Rey, Portishead, foarte mult Guns’N’Roses, orice îmi „vorbea” despre starea în care mă aflam eu atunci. Jumătate de an nopţile au trecut într-o ceaţă atotcuprinzătoare, şi singurele lucruri pe care mi le amintesc sunt melodiile pe care le ascultam plângând înfundat în pernă. Jumătate de an pe care am şters-o pe veşnicie din amintire, căci am încercat de curând să-mi amintesc ceva, orice, de pe atunci, şi nu am reuşit. Un gol bizar, întunecos, umed, dar plin de muzică. Aş vrea să spun că acea experienţă a venit şi a trecut, că mi-am revenit, că acum nopţile sunt iarăşi normale, pline de vise normale, de figuri normale, de emoţii normale, însă adevărul e o graniţă fină între ce aş vrea eu să spun şi ceea ce este de fapt. Pământul nu şi-a încetat sau încetinit rotaţia pentru mine, dar în sinea mea, parcă aşa a fost. Am alunecat în afara axei, iar acum oricât m-aş chinui să revin în fluxul normal al lucrurilor, nu reuşesc decât să mă îndepărtez şi mai tare de ceea ce „ar trebui să fie”. Nu e că aş fi în contratimp cu Viaţa, ci pur şi simplu merg în paralel cu ea. Trăiesc, dar în acelaşi timp simt că sunt un punct fix în timp, care nu se va metamorfoza niciodată, nici într-un fluture frumos, nici într-o târâtoare dizgraţioasă. Sunt eu, şi parcă nu mai sunt eu, cea de altădată. Şi mi-e cam dor de cea de altădată, deşi mă prefer pe mine cea din prezent. Are sens măcar ceea ce zic? Sunt o contradicţie ambulantă. Nu sunt decât un punct fix în timp, ca un grăunte de praf pe ecranul unui aparat de monitorizare, iar Viaţa este reprezentată de acele linii care urcă şi tot coboară, bipăind mereu în faţa mea, în dreptul meu, după mine, pe lângă mine. Iar eu nu pot face altceva decât să le privesc liniştit, căci sunt doar un grăunte de praf şi mă aflu în afara lucrurilor, nu în miezul lor. Dar oare vreau să mă aflu în miezul lucrurilor, sau aş prefera mai degrabă să mă ia vântul şi să mă împrăştie în imensa întindere din jurul aparatului, sau poate chiar departe de acesta, pe tărâmuri nemaivăzute sau nemaiconcepute de mintea umană? Încă mă decid. Ca de obicei, adevărul e undeva la mijloc…

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s