Nyobi

Mai întâi îmi privesc mâinile cu degete vineţii, care tremură abia perceptibil în lumina străvezie a dimineţii de iarnă. Un soare nemilos îşi aruncă razele prin ele, printre ele, iar eu mă gândesc îngrozită la lumea pe care am lăsat-o în urmă. Mă aventurez să ridic puţin capul pentru a privi în jur, iar tabloul format de oceanul de zăpadă din jurul meu mă loveşte în moalele capului. Mai mult decât uimire, simt cum un şuvoi de groază îmi năvăleşte în vene, inundându-mi fiecare moleculă din corp şi făcându-mă incapabilă să înşir două gânduri coerente unul după altul. Nu trebuia să ajung aici, în Ţara Iciclelor, ci pe Tărâmul Caldelor. Fac un efort supraomenesc să-mi stăpânesc panica, şi încerc să mă ridic în fund, apoi în picioare. Parcă mii de ace îmi străpung corpul şi-l mutilează. Observ că nu sunt îmbrăcată decât în roba albă de spital cu picăţele bleumarin. Nici nu e de mirare că mi-e frig atât de tare. Deşi nu ar trebui, fiindcă pentru mine acum nu mai există frig sau cald, cel puţin nu în Ţara Iciclelor. Probabil că va trebui să mai treacă o bună bucată de timp până când mintea mea se va obişnui cu realitatea faptelor. Iar aceea era că îmi lăsasem universul, tot ceea ce cunoscusem vreodată, undeva unde nu mai puteam ajunge. Totul pentru o pereche de ochi albaştri, arctici. Hipnotici. Aşa au început dintotdeauna cele mai mari dezastre ale lumii, mi-am zis singură în gând.

Luptându-mă din răsputeri să pun un pas, şi apoi altul, dar şi să-mi alung dispoziţia nu tocmai veselă care mă acaparase, am început prin a sonda bine cu privirile ţinutul care mă înconjura. Ceea ce mi-am spus la început că era un ocean de alb, era de fapt un petic de alb la marginile căruia se puteau vedea forme în relief. Probabil aşezări umane. Sau cel puţin aşa speram. Deşi noianele de omăt se întindeau cât puteau cuprinde ochii, speranţa mea aproape dispărută începuse din nou să ardă puternic, alimentată de gândul că poate ochii aceia îngheţaţi erau mai aproape de mine decât credeam. Sigur, nu era uşor să străbat kilometri întregi de zăpadă până la genunchi, dar pe măsură ce mergeam, îmi spuneam că trecusem prin lucruri mult, mult mai groaznice la viaţa mea, şi că ăsta nu era decât un obstacol în faţa căruia puteam să râd cu satisfacţie. Am simţit cum pe faţa mea crăpată de ger se lăţea obraznic un zâmbet. Nu puteam decide dacă era de bine sau de rău, însă măcar mai aveam „sentimente”. Era un motiv de bucurie, într-adevăr.

Minute, ore sau poate chiar zile întregi trecuseră de când mergeam singură prin acel deşert înnebunitor de alb, fără să fi întâlnit un alt suflet, când la câţiva metri în faţa mea zăpada formă un dom abia vizibil, care se îndrepta încet, dar sigur şi constant către mine. Toate senzaţiile pe care le mai trăisem în spital, în momentele cele mai negre, se întretăiară, se adunară într-un mănunchi şi fură pe punctul de a-mi exploda în corp sub forma unei doze sănătoase de adrenalină, care cu siguranţă m-ar fi făcut s-o iau la fugă pe unde venisem, când mi-am amintit că nimic nu mă mai putea atinge. Fusesem deja „atinsă”. Era ireversibil. De acum înainte, nu mai erau decât amintiri vagi despre ceea ce fusese cândva, totul era ca un cui bont şi ruginit, care ţi-a intrat în călcâi şi pe care încerci să-l scoţi, însă acesta se află acolo de atât de mult timp, încât parcă face parte din corpul tău. Aşa simţeam şi eu. Groază, teroare, frică, şi încă ceva ce nu puteam, şi nici n-aş fi putut vreodată, descrie în cuvinte, dar nu atât de puternic încât să mă facă să înnebunesc. Aşa că am rămas pe loc, complet nemişcată, cu amintirea unei bubuieli accelerate ca de tobă în locul în care altădată îmi stătuse inima. Am urmărit fix cu privirea domul de zăpadă, cum se îndrepta spre mine, şi am uitat să mai clipesc sau să respir. Într-un gând ca un scurtcircuit, mi-am zis că deja nu mai eram cum fusesem. Începeam să-mi pierd calităţile care mă asemănau mamei mele, tatălui sau fratelui meu. De abia acum începeam să mă integrez aşa cum trebuie în noua lume care mă chemase în sânul ei şi care acum îmi oferea surprize peste surprize, în prezent materializate sub forma unei grămezi de omăt care se deplasa imperturbabil spre mine.

Cam la cinci metri de mine, domul de zăpadă şi-a încetat înaintarea şi a început să se ridice. Şi să se ridice. Eu în continuare îmi ţineam respiraţia captivă în coşul pieptului, şi privirile aţintite spre acea masă informă de nea. Apoi ceva complet neaşteptat s-a petrecut, ceva ce mi-a secerat genunchii şi m-a făcut să mă prăbuşesc uşurată pe covorul moale de zăpadă de la picioarele mele. Din acea grămadă s-a ivit o coadă vărgată, sau cel puţin asta am putut eu să ghicesc la prima vedere, în bleu, bleumarin şi alb, cu un moţ de blană destul de pufos în vârf. S-a dovedit că la capătul acelei cozi, sau mai degrabă în faţa acelei cozi, se afla una dintre cele mai frumoase şi mai ciudate fiinţe pe care le văzusem sau pe care mi le închipuisem în viaţa mea. Cu un corp de felină, aripi de uliu, blană ce lucea metalic în bătaia soarelui geros, cap de balaur şi ochi ce păreau făcuţi din toate nestematele lumii, animalul inspira un amestec nefiresc de teamă, groază, adâncime abisală, dar şi de blândeţe, protecţie, înţelepciune şi înţelegere. Nu, acesta nu-i un animal, este o fiinţă sacră, mi-am zis eu încet şi cu veneraţie în gând. Fără să mă pot controla, fără voia mea, deşi dădusem să mă ridic, m-am trezit că pun din nou un genunchi în pământ şi-mi închin capul şi amintirea inimii în faţa acestei fiinţe extraordinare. Când mi-am ridicat din nou privirea, aceasta a făcut la rândul ei un gest uşor din cap, parcă răspunzându-mi la salut. Pironită locului, iarăşi am uitat să respir şi să clipesc, iar fiinţa aceea probabil mi-a simţit emoţiile contradictorii, fiindcă în clipa următoare era în spatele meu şi mă sălta cu botul pe coamă, îndemnându-mă s-o încalec. Nefiind capabilă să reacţionez mai mult de atât, m-am aşezat mai bine în poziţia călare, mi-am înfipt degetele în blana mătăsoasă a acesteia, şi m-am lipit de la burtă până la cap de spatele lat care mă susţinea, parcă presimţind ceea ce urma să se întâmple. În clipa următoare, am început să ţip deznădăjduită, fiindcă vaietul vântului îmi urla pe la urechi, făcându-mă să simt frigul cu fiecare fibră a corpului meu. Fiinţa zbura atât de repede, încât am putut simţi cu claritate cum treceau lumile pe lângă mine, cum treceau anii. După ceea ce păruseră a fi fost secole, sau poate chiar fuseseră, fiinţa s-a oprit la fel de brusc pe cât se avântase în zbor. Am îndrăznit să deschid ochii în sfârşit, iar după ce durerea iniţială provocată de lumina puternică din jurul nostru se mai estompă, am observat că ajunsesem într-un tărâm extrem de colorat, extrem de călduros, aflat la mila unui soare radios care învăluia fiecare bucăţică de pământ. Fără să fi făcut eu vreo mişcare, în clipa următoare eram deja pe sol, iar fiinţa sacră se pregătea să-şi ia zborul. Am strigat spre ea disperată, să-mi spună unde mă aflam, dar câteva momente ce părură o veşnicie, nu am primit nici un răspuns. Apoi, ca o părere, am simţit în gânduri o influenţă străină, care îmi strecurase ideea că mă aflam în Ţara Caldelor. Am privit fiinţa direct în ochii ca de nestemate, în care se reflectau toate culorile cunoscute şi necunoscute omului, şi am ştiut pe dată că aceasta mă adusese exact unde trebuia să mă aflu. Unde se afla şi EL. Unde urma să înceapă povestea noastră, întrevăzută de Mylar cu eoni în urmă. Mi-am înclinat capul a mulţumire, iar fiinţa a părut să-mi zâmbească pentru o clipă, sau doar mi s-a părut, apoi şi-a luat zborul în înaltul cerului ca de catifea, şi s-a făcut nevăzută. Privind în faţa mea, la capătul fâşiei de deşert, unde se termina nisipul, începeau clădiri albe ca laptele, mai înalte decât tot ce văzusem eu în lumea mea vreodată, pe viu sau în imagini. Oftând de mulţumire, şi mai ales bucurându-mă de mângâierea blândă a soarelui nici prea fierbinte, nici prea răcoros, am pornit cu paşi vioi spre acele semne de viaţă, despre care speram că-mi vor oferi răspunsurile mult căutate.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s