Recenzie „Maestrul de go” de Yasunari Kawabata

6151

Până să mă apuc efectiv de lecturarea romanului, „Maestrul de go” de Yasunari Kawabata mă apăsa ca o povară, mă intimida şi îmi crea o stare de disconfort datorată nu subiectului cărţii, ci mai degrabă temerii că nu voi reuşi s-o apreciez la adevărata sa valoare. Acum, însă, pot vedea de ce însuşi Kawabata şi-a declarat acest roman ca fiind cel mai bun roman al său. Este dureros de frumos.

Fiind primul scriitor japonez laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1968, Yasunari Kawabata este mai degrabă cunoscut cititorilor occidentali datorită romanelor „Ţara zăpezilor” (Humanitas, 2007), „Frumuseţe şi întristare” (Humanitas Fiction, 2013) sau „O mie de cocori” (Humanitas, 2000). Întrucât, printr-un rezumat simplist, în „Maestrul de go” chiar este vorba despre jocul de go, un joc specific japonez, mult mai complicat decât şahul şi cumva nepotrivit cu spiritul occidental (după cum declară şi Kawabata prin intermediul personajului Uragami, ziaristul amator de go care relatează întreaga desfăşurare a partidei pentru publicul larg:

„E poate hazardat să iau ca exemplu un american începător, dar se poate spune că, în general, apusenii nu au destul kiai. În Japonia, goul e mai mult decât un simplu joc, un divertisment, a devenit o Cale şi o Artă.”)

CITEŞTE CONTINUAREA AICI.


m

Mai sus aţi putut citi recenzia mea pentru „Maestrul de go” a lui Yasunari Kawabata, dar fiindcă am simţit că nu am spus tot ce era de spus despre această carte, mă simt nevoită să mai înşir câteva idei şi pe blogul personal, adică aici. 🙂

Prima oară când am luat contact cu Japonia şi cultura ei a fost prin clasa a 10-a, parcă. Totul a început cu anime-urile, desigur, apoi a continuat cu seriale japoneze, cărţi scrise de japonezi, etc. Cum pe lumea asta nu există numai anime-uri cu monştri, roboţi, extratereştri, demoni, vrăjitoare şi mai ştiu eu ce alte fiinţe supranaturale, e de la sine înţeles că am urmărit foarte multe seriale de anime în care era vorba despre viaţa de zi cu zi a japonezilor, despre obiceiurile lor, tradiţiile lor, valorile lor. Într-un fel, am fost fascinată de această lume complet necunsocută mie până atunci, şi astfel mi-a fost stârnită curiozitatea să văd şi seriale. M-am familiarizat încet-încet cu politeţea lor exagerată, şi totuşi atât de naturală, cu felul în care cutume vechi de o mie de ani se îmbină armonios cu pop culture-ul lor din prezent, cum temple vechi de sute de ani sunt adăpostite între două clădiri zgârie-nori, şi multe altele. Aveam o curiozitate fără nesaţ în faţa tuturor acestor noi descoperiri.

Mai târziu, am început să citesc scriitori japonezi, dintre care cel care mi-a furat inima cu adevărat a fost Haruki Murakami. După el, ar veni Shusaku Endo. Dar să nu divaghez. Care e legătura între tot ce v-am spus mai sus şi „Maestrul de go„? Simplu: acel respect între oameni, acea politeţe „exagerată” care naşte minuni, acel mod de a-ţi trăi viaţa ca şi cum ar fi cel mai important lucru din lume. Deşi aparţin unor lumi diferite, atât meijinul (maestrul) cât şi succesorul emană acea poftă de viaţă şi acel spirit combativ care la noi se găseşte fix nicăieri. Deşi este reţinut şi are o personalitate meditativă, meijinul se schimbă complet în faţa gobanului (tabla de go) şi îşi arată seriozitatea în luptă. Succesorul, oricât de volubil şi glumeţ în afara jocului de go, odată aflat în faţa gobanului, îşi ia în serios toate mutările ca şi cum viaţa sa ar depinde de următoarea mutare. Cum să nu fii fascinat de aşa ceva?!

Un mic spoiler (deşi nu ştiu dacă poate fi numit chiar aşa): momentul care m-a emoţionat cumplit a fost cel în care după încheierea partidei de adio, ziaristul (naratorul) care a urmărit întreaga partidă pe durata a aproape şapte luni de zile îl vede pe succesor cum stă singur pe o bancă în grădină. Îl strigă, iar când acesta se întoarce cu faţa spre jurnalist, ochii îi sunt plini de lacrimi şi trişti. Faptul că a câştigat partida nu l-a bucurat, decât  poate într-o măsură insignifiantă. Nu. Lacrimile sale erau pentru maestrul care i-a cedat poziţia. Maestrul care s-a dat la o parte, şi din cauza vârstei înaintate, dar şi din cauza bolii. Lacrimile sale marchează recunoaşterea faptului că epoca meijinului s-a încheiat, şi odată cu ea o anume lentoare şi dulceaţă a curgerii timpului. Acum totul va deveni din ce în ce mai grăbit, jocului de go i se vor impune limite de timp, iar nimic nu va mai fi aşa cum a fost. Succesorul îşi dă seama de acest lucru, şi îl deplânge.

Nu vreau să vă mai plictisesc, aşa că nu vă mai spun decât că „Maestrul de go” este un MUST! O puteţi găsi pe

LIBRIS

ELEFANT.RO

HUMANITAS

OKIAN

BOOKS-EXPRESS

BOOKCITY

Yasunari Kawabata (sursa)

yasunari-kawabata-literatura-japon-640x280-16072012

Anunțuri

4 gânduri despre “Recenzie „Maestrul de go” de Yasunari Kawabata

  1. Pingback: Hai să ne îngrozim împreună!! (SPRING BOOKHAUL)

  2. Pingback: Maestrul de Go Yasunari Kawabata – 1951 | Brăilago

  3. Pingback: Cărţi de la Editura Humanitas « Books, Movies, Tea and Unicorns

  4. Pingback: Lista recenziilor de carte în limba română « Books, Movies, Tea and Unicorns

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s