Recenzie de carte: „Cronica zeiţei” de Natsuo Kirino

cronica-zeitei_1_fullsize

Încă de când a apărut la editura Polirom, în 2013, romanul „Cronica zeiţei” (colecţia Biblioteca Polirom, seria ACTUAL, traducere din limba japoneză şi note de Florentina Toma, 256 de pagini) al scriitoarei japoneze Natsuo Kirino a exercitat asupra mea un fel de fascinaţie combinată cu admiraţie şi curiozitate faţă de stilul de scriere şi de povestea inspirată din mitologia japoneză. Iar acum, în urma unei mici excursii la biblioteca locală, am avut ocazia să mă pierd în paginile acestei cărţi şi să îmi dau seama încă o dată, deşi ştiam deja, că scriitorii japonezi chiar au acel ceva aparte, care, zic eu, nu se mai regăseşte în nicio altă literatură de pe glob. Iar acel ceva pe mine mă atrage mereu aşa cum o lumină nocturnă atrage un fluture de noapte.

Fiindcă este prima carte de Natsuo Kirino tradusă în limba română, nu am putut să compar „Cronica zeiţei” cu alte romane ale scriitoarei, şi chiar dacă aş fi vrut, nu aş fi putut. Pe tot parcursul celor 253 de pagini, mi-a tot revenit senzaţia pregnantă că nu am de a face cu ceva care să se asemene cu ce s-a mai scris, de Kirino sau de altcineva. Nu ştiu, poate e un mic impuls de paranoia, dar nu reuşesc să scap de senzaţia asta. Mai mult, deşi povestea a fost inspirată de legenda zeiţei Izanami, cea care păzeşte Tărâmul întinat al Morţilor, nu a fost deloc prezentată într-o manieră tradiţional japoneză, ci mai mult prin prisma unei gândiri contemporane, care ştie exact ce aspecte să evidenţieze, chiar şi dintr-o poveste veche de sute de ani, pentru a captiva cititorii din prezent. Nu mi se pare deloc o îndeletnicire uşoară pentru un romancier, iar tocmai acest lucru mă convinge că Natsuo Kirino este o prozatoare talentată, care ştie să dea romanelor sale propriul său suflu, să le personalizeze mult peste simplul fapt de a-şi pune numele pe ele.

Fără a mai întârzia, trebuie neapărat să vă explic de ce mi-a plăcut atât de mult „Cronica zeiţei”, fiindcă altfel nu aţi avea cum să mă înţelegeţi. Pentru început, povestea se concentrează în jurul Namimei, o fată care s-a născut şi a crescut pe una dintre insuliţele cele mai îndepărtate din partea de Est a ţinutului Yamato, numele de pe atunci al Japoniei. Nu, nu este precizat nici un an, însă mi-am putut închipui cu uşurinţă că intervalul de timp în care au loc evenimentele s-ar putea situa între 1000 şi 1300 era noastră. Nu ştiu de ce, pur şi simplu asta mi-au transmis atmosfera, hainele personajelor, ocupaţiile lor, etc. Namima are parte de un destin destul de crud, pe care nu-l poate accepta cu nici un chip: trebuie să devină miko, sau preoteasă, a întunericului, care să ghideze sufletele celor morţi spre lumea de dincolo, în timp ce sora ei mai mare devine miko a luminii şi beneficiază de toată atenţia şi grija locuitorilor de pe insulă. Acum, acest destin nu ar fi chiar atât de groaznic pentru o altă fată, însă Namima îl vede ca pe sfârşitul vieţii ei şi face tot ce-i stă în puteri pentru a părăsi insula, chiar dacă asta ar însemna să sfideze tradiţiile vechi de mii de ani ale insulei şi să-şi atragă, chipurile, mânia zeilor. Ajutată de Mahito, un băiat puţin mai în vârstă decât ea, însă provenind dintr-o familie „blestemată” şi exclusă de toate celelalte familii de pe insulă fiindcă mama lui nu putea da naştere unei fete, care să devină miko, ci numai unor băieţi, Namima părăseşte insula într-o barcă împreună cu acesta şi, după câteva luni de plutit la întâmplare pe mare, dă naştere unei fetiţe, Yayoi. Aici este punctul unde totul se deşiră, sau cel puţin aşa am considerat eu.

izanami_the_goddess_of_creation_and_death_by_pauloavida-d60yvno

Nu vă speriaţi, nu povestea se deşiră, nu. Textul este în continuare foarte captivant, bine închegat, şi deşi nu avem parte de intrigi poliţiste sau amoroase, sau de mai ştiu eu ce sperieturi, povestea te ţine ca pe spini până la ultima pagină. Sau cel puţin aşa am păţit eu. Ceva tot s-a deşirat, însă, iar acelea au fost sentimentele mele. Nu-mi este ruşine să recunosc că, până în prezent, numai scriitorii japonezi au reuşit să trezească în mine sentimente atât de învolburate, dar şi calme în acelaşi timp, sentimente de melancolie, tristeţe, nostalgie, dar şi de furie, indignare sau dispreţ. Totul a început când Mahito a ucis-o pe Namima, strângând-o de gât în barcă, în timp ce micuţa Yayoi se afla încă în braţele ei. Fiindcă toate sufletele care au regrete ce le leagă încă de lumea celor vii nu pot trece mai departe la cele veşnice, Namima ajunge pe Tărâmul Morţilor şi devine preoteasa zeiţei Izanami care, la fel ca Namima, a fost şi ea trădată de un bărbat, zeul Izanaki. Izanami consideră că Namima îi poate înţelege tristeţea, dezamăgirea, durerea şi dispreţul faţă de bărbaţi, şi astfel o alege ca să o slujească. Fiind sfâşiată în continuare de durerea de a nu şti de ce Mahito a omorât-o, ce s-a ales de el şi de fiica lor Yayoi, Namima află că poate călători în lumea celor vii în trupul unei gâze, fiindcă doar gâzele puteau pătrunde în lumea morţilor, la intrarea în aceasta aflându-se o stâncă mare care o acoperea. Locuind în trupuşorul unei viespi, Namima ajunge iar în lumea celor vii, iar de aici înainte vă las pe voi să descoperiţi ce se mai întâmplă, fiindcă fiecare pagină este spectaculoasă! Ce vă va dezvălui povestea vă va rupe sufletul în două, dar veţi simţi senzaţia clară că nu regretaţi lectura acestei cărţi! 😀

Eu am văzut acest roman ca pe o alegorie la condiţia femeii, indiferent de istoria şi tradiţiile ţării sau perioada din timp în care au loc evenimentele. Pe scurt, Izanami şi Namima sunt două femei trădate în dragoste în modul cel mai îngrozitor cu putinţă, iar ambele au resentimente foarte puternice faţă de bărbaţii care le-au greşit. Însă ar fi eronat să analizăm cartea doar la acest nivel. În timp ce Izanami a pornit-o pe un drum, în urmă cu o mie de ani, când a ajuns zeiţa Tărâmului Morţilor, Namima o apucă pe alt drum care ne arată nouă, ca cititori, şi ne învaţă, că viaţa ne rezervă mereu surprize, dintre toate cea mai mare surpriză fiind chiar sentimentele pe care le năzuim în inimile noastre. Deşi uneori raţiunea ar vrea să urmeze o cale, tot inima este cea care face alegerile. Şi ar trebui să o lăsăm. La o adică, la fel ca în cazul zeiţei Izanami şi al Namimei, diferenţa dintre oameni şi zei este o inimă de om, nu? Cu toate calităţile dar şi neajunsurile ei. Singura care ne afundă în abisurile disperării, dar şi singura care ne poate ridica din nou la suprafaţă.


Unde puteţi găsi cartea:

LIBRIS

ELEFANT.RO

BOOKCITY

OKIAN

BOOKS-EXPRESS

Sursă foto

Anunțuri

7 gânduri despre “Recenzie de carte: „Cronica zeiţei” de Natsuo Kirino

  1. Pingback: Mini-recenzii (II) – 2016 « Books, Movies, Tea and Unicorns

  2. Pingback: Mini-recenzii (I) – 2016 « Books, Movies, Tea and Unicorns

  3. Pingback: Noutăți & other goodies « Books, Movies, Tea and Unicorns

  4. Pingback: Lana Del Rey Book Tag (sau leapşă cu Lenuţa :D) « Books, Movies, Tea and Unicorns

  5. Pingback: BOOK HAUL #2 « Books, Movies, Tea and Unicorns

  6. Pingback: Cărţi de la Editura Polirom « Books, Movies, Tea and Unicorns

  7. Pingback: Lista recenziilor de carte în limba română « Books, Movies, Tea and Unicorns

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s