Zile de vară, de dimineaţă până-n seară

starry-sky-27483-28200-hd-wallpapers

Când eram mică, în cartierul meu nu existau atât de multe lumini noaptea, iar stelele se puteau vedea cu ochiul liber. Doar Calea Lactee nu o puteam distinge, însă Ursa Mare, Ursa Mică, centura lui Orion şi alte constelaţii faimoase, pe care acum le-am uitat complet, spre marea mea ruşine, erau cât se poate de vizibile. Însă numai atunci când, să zicem, trecea de 11 noaptea, iar întunericul devenea şi mai adânc.

Pe atunci, nu aveam computer, nu aveam Internet, nu ştiam de jocuri pe televizor. Nu aveam decât cărţi în timpul zilei, şi o puzderie de stele noaptea. Verile, când eram în vacanţă şi ştiam că nu am nicio altă grijă pe lume, marea mea plăcere era să mă culc cu faţa în sus pe o bancă lungă aflată cam în mijlocul curţii mele, şi să privesc în sus, înspre cerul înstelat, şi să-mi închipui că viaţa nu are sfârşit. Banca era poziţionată strategic, astfel încât nicio ramură de copac nu-mi bloca vederea acelor luminiţe despre care îmi închipuiau că au viaţă şi că vorbesc între ele. Pe atunci, stelele erau prietenele mele adevărate. Chiar dacă nu îmi răspundeau, lor puteam mereu să le mărturisesc temerile mele, dorinţele mele, năzuinţele mele, tot ce aveam pe suflet.

Acompaniată de cântecul repetitiv al greierilor, obişnuiam să încropesc poezii în minte, unele cu rimă, altele fără, şi preferam să nu mă grăbesc în casă, să le aştern pe hârtie, ci să le las să se risipească în adierea răcoroasă şi înmiresmată a nopţilor de vară. Acelea erau poezii izvorâte direct din sufletul meu, adresate stelelor, iar o pagină de hârtie nu le-ar fi putut reda profunzimea şi înţelesul din spatele cuvintelor care, ştim cu toţii, arareori reuşesc să surprindă esenţa unei trăiri. Eram fascinată de acele stele, uneori le urmăream traseul pe cerul nopţii câte o oră sau două încontinuu, fără să mă plictisesc câtuşi de puţin. Stelele sclipeau mai departe, mereu înţelegătoare, mereu vii, iar gândurile mele galopau nebune, îmbătate de speranţa unui viitor anume. Care viitor, n-aş mai putea spune acum, fiindcă fiecare seară avea farmecul ei, iar în fiecare seară stelele îmi transmiteau alte şi alte emoţii. Gândurile mele de viitor se schimbau, aşadar, cu fiecare noapte ce trecea.

Prima oară când efectiv m-am culcat pe acea bancă şi am petrecut două ore cu faţa în sus, studiind mirată stelele, ca şi cum nu le mai văzusem până atunci, aveam în jur de 10 sau 11 ani. Suflet de copil. Ultima oară când am stat aşa, aveam 16 ani şi treceam în clasa a XI-a. Suflet de adolescent chinuit de gânduri şi trăiri fără nume. Acele luminiţe nu şi-au pierdut nicidecum farmecul pentru mine, însă luminile cartierului, ale oraşului, deveniseră prea puternice, iar stelele, timidele de ele, se ascunseseră la umbra lor. Cu inima îndoită, în acea seară am spus „adio” orelor târzii din noapte în care priveam aştrii, culcată pe banca plasată acum în altă parte a curţii, unde crengile unui vişin se încăpăţânau şi ele să ascundă stelele. Prea multe se schimbaseră, iar stelele, deşi rămăseseră în continuare confidentele mele, se îndepărtaseră  fără nici un cuvânt, lăsându-mă doar să mi le închipui cum strălucesc în continuare la fel de vesel pe cerul albastru ca cerneala al unei nopţi călduroase de vară.


 

Sursă foto

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s