Rhymas

Viscolul mă lovea în plină față și puteam simți cum așchii subțiri de gheață îmi plesnesc pielea de pe obraji și de pe frunte. Frigul mă pătrunsese până la oase, dar refuzam să mă opresc, refuzam să renunț la căutarea mea. Îmi strânsei și mai bine blana în jurul corpului, îmi împinsei căciula și mai tare pe cap și apucai să merg mai repede, de frică să nu mă prindă întunericul pe acea cărare din Ținutul Pustiit. Eram, ca și acum, un catâr al naibii de încăpățânat, iar Ulla nu pierdea nicio ocazie ca să mă mustre din cauza asta, însă mereu c-un zâmbet în colțul gurii. Sora mea mai mare era o adevărată figură, asta-i clar!

Plecasem în căutarea Ei în urmă cu șase ani, pe vremea când eram un puștan de vreo douăzeci. Da, acum când mă uit în urmă, șase ani par un secol, iar vârsta de douăzeci de ani îmi pare egală cu cea de zece. Cât am putut să mă schimb… Nici drumețiile mele nu m-au ajutat prea mult să-mi păstrez inocența, sau mă rog, ce mai aveam din ea. La Castelul Înnegurat m-am ales cu o rană de toată frumusețea pe toată lungimea spatelui, care a durat o veșnicie să se cicatrizeze, pe Dealul Plângerii mi-am ars gamba stângă în timp ce fugeam de Lars, iar pe Lacul Cristalin (ha! nu lăsați numele să vă inducă în eroare!) era cât pe ce să pierd o mână. Pe cea dreaptă. Iar eu sunt dreptaci. Da, ce să zic, mă bucur că până la urmă nu m-am ales decât cu o cicatrice în jurul cotului. Putea fi mult, mult mai rău. Dar vorbeam despre maturizarea mea…

Ei bine, nu am ales eu să plec, deși tot eu am fost cel care a decis. De când i-am simțit prezența în vise și i-am văzut umbra în Mylar, am știut că mă voi consuma încetul cu încetul dacă n-o voi găsi. Ea era a mea, numai și numai a mea. Nu știu de ce, dar pentru un băiat cu încă alți patru frați și o soră mai mare, să știi că ceva își aparține ție, că e numai și numai al tău, fără să-ți fie înmânat de la cei mai mari, e un motiv de mare sărbătoare. Bine, Ea nu e ceva, e cineva, dar m-ați înțeles voi. În plus, la douăzeci de ani simțeam deja ceva mai mult față de Ea, nu numai tradiționalul sentiment de posesie, ci chiar… nu știu, curiozitate? Atracție? Nu, merg mult prea departe, clar. Eram prea pur pentru așa ceva. Eram încă neatins. Dar totuși nu puteam nega că exercita asupra mea o fascinație puternică, pe care n-o mai avusesem pentru nimic sau nimeni altcineva până atunci. Voiam neapărat s-o cunosc, s-o privesc în ochi și să-i spun „Ești a mea. Pe veșnicie.”. Încă mai vreau asta… Doar nu merg prin viscol și printr-un ger de crapă pietrele doar ca să mă plimb agale. O caut. De șase ani o tot caut.

Spuneam că i-am simțit prezența în vise. Ei bine, numai vise nu erau alea. Coșmaruri, spaime, lucruri înfricoșătoare care mă făceau aproape în fiecare noapte să mă trezesc chiar înainte de a face pe mine. E rușinos, știu, dar ăsta e adevărul. Ea era sursa, cauza, și tot ea era remediul. Când începeau vertijurile în care ființa mea se spărgea în mii și mii de bucăți, toată mândria mea masculină se ducea naibii și căutam disperat cu ochii un punct de sprijin, o cale de ieșire. Uneori țipam de-a binelea, atât de tare mă speriam. În acele momente, doi ochi negri, frumoși, scânteietori, mă ghidau spre țărmuri mai liniștite, unde zgomotele asurzitoare și schimbările atmosferice constante păreau chiar acceptabile. Am știut din prima că acei ochi sunt ai ei, dar și că erau mai încercați decât mine, mai obișnuiți cu astfel de peisaje coșmarești. Când i-am povestit prima oară tatălui meu de Ea, a început să râdă din toată inima, a om sănătos, și m-a bătut prietenește cu palma pe spate, spunându-mi doar atât: „Sunt mândru de tine, fiule! Ai găsit-o! Frații tăi mai mari sunt niște mucoși în comparație cu tine. Bravo!” Dar apoi i-am povestit și de toate vedeniile mele din vise, de spaimă, de gustul metalic de moarte din momentul în care mă trezeam, și atunci nu a mai râs. A rămas câteva minute bune pe gânduri, tot mușcându-și mustața gânditor, iar apoi a spus ceea ce pe mine m-a pus pe drumuri: „Trebuie s-o cauți, Rhymas, trebuie să… nu știu. Trebuie să faci ceva. Singurele cazuri asemănătoare de care am auzit s-au petrecut cel mai recent acum mai bine de 300 de ani, și nici măcar aici, ci în Hylaia, unde anotimpul e foarte blând cu oamenii, iar verile durează și câte șase luni pe an. Dacă nu pornești chiar acum, vei începe să tânjești și să te consumi puțin câte puțin, până când vei muri. Nu, nu accept asta! Mezinul meu nu va muri, asta-i clar! Hai să te pregătim, mâine dimineață la prima oră o vei apuca spre Mylos, și de acolo unde te-o va duce bunul Geos.” Și uite așa am devenit un nomad în căutarea unei năluci.

Nu am pe cine să învinovățesc pentru soarta mea, cazuri ca al meu chiar au loc din când în când, deși intervalele de timp sunt de ordinul secolelor. Uneori îmi doresc să n-o fi simțit niciodată în vise, să o fi ignorat pur și simplu, dar apoi îmi dau seama că Geos mi-a cam pus mâna în cap, și ar fi păcat să mor ca un idiot. Alții trăiesc și iarăși trăiesc neterminați, iar eu am șansa să scriu istorie, și n-o fac?! Ha! Gândul îmi alimentează voința și grăbesc iarăși pasul. La naiba, iarăși m-am cufundat în meditații inutile și am încetinit ritmul de mers.

Brusc, fără nicio avertizare, nu apuc decât să realizez că genunchii mi se afundă în zăpada moale, iar pleoapele se închid fără voia mea. Chiar mă miram că nu-mi mai apăruse de ceva timp, să fie oare opt zile? La început, coșmarul fu la fel ca toate celelalte de mai înainte, deja de acum nu mă mai surprindea nimic, atâția ani de frică și vedenii de toate felurile mă întăriseră cât să mai rezist așa chiar și decenii de acum înainte. Dar apoi ceva s-a întâmplat. Ea nu se mai comporta nonșalant, era disperată să mă găsească, să mă prindă cumva și să fugim de… ceva. Am încercat s-o întreb, dar mi-am adus aminte că legătura noastră nu avea nimic de-a face cu cuvintele. N-am vrut să merg după Ea, nu știu de ce, mi-a fost nu-știu-cum să părăsesc confortul unei căi pe care o tot urmasem până atunci. Să apuc acum pe una nouă ar fi însemnat să o iau de la zero. Mi-a zâmbit trist și a venit înapoi lângă mine. Privirea din ochi îi era resemnată și aproape goală de orice emoție. M-a luat de mână, sau cel puțin așa am simțit, fiindcă nu-i puteam vedea decât ochii, și s-a întors cu fața spre crăpătura albă din fața noastră. Mi-am întors și eu capul într-acolo și am icnit ca și cum tot aerul îmi fusese scos cu forța din plămâni. M-am luptat să pot respira, dar nimic. Ea mi-a făcut ușor semn cu capul să plec, să mă salvez, dar n-am vrut. Dar Ea a știut mai bine. Doar era a mea, îmi aparținea. M-a împins ușor în spate, și de atât a fost nevoie ca să revin la realitate. M-am trezit la fel de brusc pe cât adormisem, m-am ridicat buimac în picioare și m-am uitat de jur-împrejur, așteptându-mă să simt aceeași apăsare pe piept, aceeași nevoie de aer. Însă plămânii mei ar fi dansat bucuroși o polcă dacă ar fi putut! Aerul rece și curat mă făcea să tușesc, dar în același timp să mulțumesc lui Geos că nu mai eram acolo, în acel vis oribil. Cel mai înfricoșător de până acum. Cel mai aproape de moarte. Și apoi mi-am amintit: o lăsasem acolo! O abandonasem în cunoștință de cauză! Pe Ea, care era a mea, pe care ar fi trebuit s-o găsesc teafără, măcar fizic dacă nu și psihic. Iar acum puteam să n-o mai găsesc deloc! Am dat drumul unui urlet prelung, izvorât parcă din centrul lumii, însă valea acoperită de omăt mi-a înecat durerea. Ce treabă aveau viscolul, zăpada, gerul, lupul care trecea grăbit la trei metri în fața mea de-a curmezișul drumului, că inima mea se frângea în bucăți și că numai eu eram vinovat de asta?! Ce ar fi spus Ea? Ar fi putut vreodată să mă ierte? Sfinte Geos, ar fi putut oare? Îmi simțeam obrajii încălziți și umezi, dar până să simt gustul sărat al lacrimilor, aș fi putut jura pe ce aveam mai sfânt că eu nu plâng. Niciodată. Însă atunci m-a podidit plânsul ca pe un copil mic. M-am chircit în poziție fetală, la dosul unei movilițe de zăpadă, și am lăsat să iasă din mine toată tristețea și toate regretele acumulate de-a lungul anilor. Te rog, iartă-mă, te rog, iartă-mă, te rog, iubita mea!, repetam întruna ca pe o mantră, sperând în disperarea mea că aceste cuvinte își vor găsi drumul spre ea și că vor avea cumva efect asupra durerii nemărginite pe care mai mult ca sigur i-o provocasem. Într-un târziu, am adormit epuizat. Pentru prima oară în viața mea, mă rugam să am un coșmar, o spaimă, o vedenie, fiindcă astfel aș fi putut mai mult ca sigur s-o reîntâlnesc pe Ea.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s