Nyobi

În visele mele îl mai văzusem de mii și mii de ori, de-a lungul anilor, în diverse ipostaze și stranii deghizări. Nu îi știam numele, habar n-aveam ce vârstă ar fi putut să aibă, nu știam nici măcar ce culoare avea părul lui, fiindcă mai mereu purta peruci sau îl avea acoperit de pălării înalte, pălării negre sau multicolore, pălării cu boruri largi sau pălării care sfidau orice lege a bunului simț și a modei. Însă un singur lucru știam cu certitudine, după cum mă puteam foarte bine lămuri și acum, în timp ce stătea în fața mea: ochii îi erau albaștri, un albastru cum nu mai văzusem nicăieri în realitate. Un azuriu parcă topit, mai întunecat în centru și cu stropi aurii spre margine. Aș fi recunoscut ochii ăia dintr-un milion, doar erau singurul meu punct de sprijin în vise atunci când furtunile coșmarurilor mă prindeau în vârtejul lor și mă făceau să mă îndoiesc de tot. De ei mă agățam în cele mai cumplite momente și la ei reveneam de fiecare dată când coșmarul trecea. Ei erau mereu acolo, tăcuți, albaștri, calmi, înțelegători. Mai mult, acei ochi nu mă judecau niciodată și din cauza asta erau unici.

Spaimele mele nocturne făcuseră subiectul multor discuții între mine și părinții mei, între mine și psihologul meu, între mine și Dumnezeu, și la un moment dat chiar mă descurajaseră atât de tare încât viața mea părea doar un punct minuscul pe radarul universului și mă gândeam ce-ar fi fost dacă aș fi șters acel punct, pentru totdeauna, și vedeniile și abisurile odată cu el. Dar acei ochi mă mustrau întotdeauna când astfel de idei mă luau cu asalt. Când mă trezeam dimineața, fiindcă la prânz nu mai dormisem de când eram mică de tot și încă neatinsă, rușinea pe care o simțeam era atât de mare încât ajungea să țină la distanță prăpastia încă o lună cel puțin. Și parcă în sinea mea mă revoltam împotriva acelei priviri încordate din visul meu, care mă certa și mă mângâia în același timp. Voiam să mă răscol împotriva acelor ochi, să le fac în ciudă, dar adevărul era și este prea intim și personal pentru a fi dezvăluit, nici măcar mie însămi. Adevărul este că iubeam acei ochi, iar atunci când iubești pe cineva, sau ceva, în cazul meu, treci peste orice obstacol pentru a proteja acel sentiment, pentru a te face plăcut și iubit la rândul tău. Voiam cu disperare ca acei ochi să-și găsească drumul spre mine, să se materializeze într-un corp, într-o pereche de brațe puternice care să mă țină strâns atunci când mă trezesc înspăimântată. Voiam o voce, un timbru cald și învăluitor, voiam mai presus de orice o siguranță.

Iar acum, în fața mea, stăteau cei doi ochi ca topazul, frumoși exact așa cum mi-i aminteam din vise, uitându-se în jos spre mine cu o resemnare caldă și cu melancolie. Părul negru și lucios îi încadra fața, împodobită cu un zâmbet ușor zeflemitor, abia vizibil în colțul gurii. Nu mă atingea, nu îl atingeam, însă distanța dintre noi părea să fie egală cu zero. Eram țintuită locului, incapabilă să scot un sunet sau să mișc vreun deget, dar înăuntrul meu, ceva se schimbase, ceva gravita deja spre el, ca un fluture de noapte neștiutor ce se apropie periculos de mult de o flacără nocturnă. În sinea mea, deja îl atingeam, îi mângâiam obrazul cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga îi luam mâna în mâna mea și îi mângâiam degetele. Nu știu cât timp trecuse de când apăruse, însă la un moment dat mi-am dat seama că uitasem să mai clipesc, iar ochii mă usturau cumplit, amenințând-mă în orice moment cu o aversă penibilă de lacrimi. Fără să vreau, am clipit. Nu a fost nevoie decât de o fracțiune de secundă ca în cameră să nu mă mai găsesc decât eu, de una singură, cu mâinile încă în acele poziții, acum mult prea bizare: una ridicată în sus spre un obraz închipuit, și cealaltă la nivelul coapselor, imitând un fel de strângere de mână. Cu o altă mână care acum nu mai era.

Conștientizarea lipsei lui m-a destabilizat și m-a făcut să-mi pierd cumpătul. Ceva ce nu mai făcusem din prima noapte când spaimele mă cuprinseseră în ghearele lor. Atunci avusesem șase ani, acum aveam cu douăzeci mai mult, însă sufletul omului este același în esența lui, mai ales față de lucrurile care îl sperie cel mai tare pe pământ. Sau în afara lui. Sau… Nici eu nu știam exact cum să le mai descriu.

Prima dată a fost țipătul, ascuțit ca o tablă zgâriată de o unghie ambițioasă și neiertătoare. Mi-a luat câteva secunde ca să-mi dau seama că vine din gâtlejul meu și să-mi aduc aminte ce înseamnă. Apoi a urmat vuietul, asemănător cu cel de dinaintea unui cutremur, însă amplificat de un milion de ori. Acesta, din fericire pentru restul suflării de pe pământ și din păcate pentru biata mea ființă, nu se auzea decât în urechile mele, făcându-mă să țip și mai tare și să cred că viața mea depinde de puterea mea de a mă auzi peste acel vuiet teribil, emanat parcă de centrul lumii. La scurt timp, totul în jurul meu a început să se contorsioneze și să se rotească din ce în ce mai tare, ca o morișcă scăpată de sub control de un copil obraznic. Simțeam cum mă lovesc de pereții albi, ricoșând dintr-unul într-altul fără posibilitate de scăpare. În depărtare am auzit voci alarmate, am văzut cu ochii abia întredeschiși cum o pereche de mâini imense mă prind și încearcă să mă țină în loc, însă fără succes. Nu puteam să mă opresc, totul se învârtea în jurul meu, întreaga mea lume era întoarsă cu susul în jos, și acele mâini nu înțelegeau că eu mă aflam într-un carusel care alerga din ce în ce mai repede. O mică înțepătură în braț m-a făcut să scot un icnet de mirare, mai mult pentru faptul că m-au putut prinde în acel vârtej, că m-au putut urmări și apoi captura, decât pentru injecția pe care mi-au făcut-o fără să știu ce conținea seringa. Dar în curând i-am simțit efectele, și am mulțumit în mintea mea celor două mâini mari care mă aduseseră la realitate. Camera începu să se învârtească din ce în ce mai încet, până când se opri de tot, iar starea mea de epuizare mă doborî fără replică. Ultima privire pe care am aruncat-o prin cameră mi-a dezvăluit un bărbat în halat alb care se uita îngrijorat la mine și mă întreba ceva, însă eu nu puteam înțelege ce spune, încadrat de două femei îmbrăcate tot în alb, care se uitau una la cealaltă și gesticulau ușor pe la spatele bărbatului. Iar apoi, într-un colț, ochii mei de topaz mă urmăreau intens, cu o urmă de ceva ce nu mai văzusem niciodată până atunci în ei: teamă. Iar teama din ei o alimenta pe a mea. Aș fi vrut să îi întreb de ce le este frică, ca să știu și eu de ce să-mi fie frică, însă pentru moment spaima mea trebuia să rămână în continuare fără nume, serul din seringă copleșindu-mi deja simțurile și scufundându-mă într-o stare de amorțeală. Am închis ochii cu reticență și am început să plonjez într-un somn adânc, din care mai mult ca sigur urma să mă trezesc înfricoșată, însă de data asta eram sigură că ochii aceia vor fi acolo când mă voi trezi. Teama din ei era pentru mine. Revelația mă făcu să adorm zâmbind: ochii aceia mă iubeau!

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s