Un sfârșit e un sfârșit e un sfârșit

Odată ce am ajuns acasă şi am închis uşa de la apartament, m-am descălţat furioasă de balerini, lăsându-i să aterizeze într-un colţ îndepărtat al holului, mi-am izbit umbrela de podea şi am mărşăluit hotărâtă până la laptop, având o singură idee în minte: să dau drumul la muzică, tare, cât mai mulţi decibeli de rock care să mă înece și să mă afunde într-o amorțeală fără nume. În schimb, în faţa ecranului, o pârghie ascunsă din sufletul meu a făcut un declic şi atunci toată furia, toată deznădejdea mea au răbufnit hăuind şi urlând, materializându-se sub formă de stropi mari, fierbinţi de lacrimi, care picurau pic, pic, pic, ca o picătură chinezească, pe tastatură. Şi am plâns, şi de abia mai vedeam ecranul, perdeaua de lacrimi era prea deasă. Nu m-am putut gândi decât la ea, la vocea ei, care mă consolase atâtea nopţi triste şi amare la rând, susurându-mi vorbe de dragoste cu parfum de depresie. Ella Fitzgerald.

These Foolish Things a început să răsune din boxele împrăştiate prin toată camera, iar eu m-am prăbuşit inertă pe patul dublu, acum evident în regim single. Nu-mi mai păsa de nimic. Aşteptam calmul, aşa cum mai venise şi altă dată, chiar şi după cele mai înfricoşătoare furtuni şi cele mai mari talazuri sufleteşti. Dar de data asta întârzia să apară. În schimb puteam simţi cum furia se expandează, îşi iese din matcă şi spulberă totul în calea ei. Iar voceai Ellei nu făcea decât să-mi răscolească amintiri pe care le voiam uitate pentru totdeauna. Într-o zi, într-o noapte, totul fusese frumos, perfect, ca într-o poveste fără sfârşit. Acum creaturile din umbră îşi ascuţeau ghearele şi îşi dezveleau dinţii la vederea făpturii mele despuiate de toate straturile inutile de veselie forţată, optimism indus, speranţă neverosimilă. Mareea mă ducea cu ea departe, în largul unui ocean în care nu ştiam să înot. Oricum nu învăţasem vreodată să înot, de ce aş şti acum? O singură ancoră avusesem, iar acum o pierdusem.

***

Tavanul începu să se contorsioneze ca o morişcă şi atunci am ştiut că ameţeala iar îmi dădea târcoale. Pentru mine, o persoană foarte optimistă şi sociabilă de felul meu, stresul nu venea decât dintr-o singură sursă, iar senzaţiile de ameţeală şi amar îl însoţeau aproape mereu. Încă neîndrăznind să clipesc pentru a nu deranja lacrimile din colţurile ochilor, gândindu-mă că odată ce le las să curgă în jos, spre pernă, peste tâmple, peste linia părului, vor fi pierdute pentru totdeauna iar ceva nedefinit se va rupe pentru totdeauna în interiorul meu, am ridicat mâna dreaptă spre tavan şi am început s-o studiez cu o curiozitate nouă, de parcă o vedeam pentru întâia oară. Era singurul remediu pe care îl ştiam şi care funcţiona de fiecare dată atunci când voiam să alung ameţeala, tristeţea, lacrimile. Am strâns mâna în pumn, am deschis-o încet, am început să analizez fiecare deget în parte, încercând să încropesc o poveste pentru fiecare dintre ele. „Acest porcușor mic a plecat la piaţă…”, degetul mare, „acest porcuşor mic a rămas acasă…”, arătătorul, „acest porcuşor mic tocmai şi-a pierdut sufletul…”, degetul mijlociu şi o lacrimă s-a prelins rătăcită pe tâmple, „acest porcuşor mic nu mai rezistă…”, inelarul şi parcă un zăvor adânc a fost tras, lăsând toată mocirla să răbufnească la suprafaţă, ca dintr-o conductă înfundată prea mult timp, „acest porcuşor mic…”, degetul mic şi mi-am lăsat mâna să cadă inertă pe pat, pe lângă corp.

Liniştea din cameră îmi țiuia în urechi, un sentiment atât de supărător şi totuşi atât de calmant după nebuneala şi haosul acelei zile scăpate parcă din Iad. Respiram şi nu prea, de frică să nu tulbur ape şi mai adânci, în care mi-era frică să nu mă înec şi să mă scufund. Nu făceam decât să plâng, nemişcată, cu ochii larg deschişi, întinsă pe mijlocul patului dublu care văzuse atâtea, auzise atâtea şi simţise atâtea. Sau poate totul fusese doar o iluzie creată de o minte bolnavă şi de o inimă mult prea dornică să trăiască tot, să simtă tot, să absoarbă tot.

Lumea fusese odată (odată?! până acum două ore…) terenul meu de joacă în care toţi „copiii” mă plăceau şi voiau să se joace cu mine, să construiască castele de nisip cu mine, să mă accepte cu braţele deschise în echipele lor şi să câştige alături de mine. Odată, lumea însemnase lumea întreagă, cu tot ce se afla în ea, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu acea persoană care făcea ca lumea să conteze, să aibă o semnificaţie. Acum, lumea mea era această cameră întunecată, cu pereţii albi şi lipsiţi de personalitate, vărgaţi de strădania mea de a jupui afişele cu noi doi. Le sfâşiasem cu unghiile şi m-a durut, m-a durut atât de tare de parcă sfâşiasem bucăţi din propria mea piele, vrând să demonstrez ceva, cuiva. Ce, nici eu nu ştiu. Pereţii cu dârele lor sângerii erau singurii martori ai furiei mele izvorâte din iluzii destrămate şi cumplitul sentiment că acel ceva nici nu existase vreodată, nici nu i se dăduse vreodată şansa să înceapă, să mă completeze cumva, să nu mă lase cu acest gust amar pe care îl simţeam acum atât de puternic. Speranţe, speranţe idioate şi deşarte…

La un moment dat, în ciuda inimii, creierul a început să dea semne de sfârşeală şi m-am lăsat să cad într-un abis de linişte şi nimic. Probabil dormisem câteva ore bune, fiindcă atunci când m-am trezit şi am tras draperiile, nu am fost întâmpinată de razele soarelui, ci de întunericul molcom al nopţii de iunie, străbătut când şi când de hămăitul câinilor străzii. Pentru mine, noaptea venise atât de brusc, atât afară cât şi înăuntru, încât o nouă perdea de lacrimi îmi învălui privirea fără voia mea. Gândurile îmi zburară involuntar la toate planurile făcute împreună, toate discuţiile frumoase din miez de noapte, cuvintele pe care le lăsaserăm să creeze punţi între noi, ca să putem veni şi pleca unul către celălalt atunci când doream, atunci când socoteam noi că e momentul potrivit. Relaţia noastră era o democraţie, nu o dictatură. Însă el şi-a aruncat în aer puntea intenţionat, s-a întors cu spatele şi a continuat să meargă până când eu nu i-am mai putut vedea silueta în zare. Până când a dispărut de tot.

O nouă revărsare de lacrimi şi suspine îşi aştepta nerăbdătoare rândul, aşa că am dat drumul draperiilor pe care le ţinusem strâns în mână în tot acest timp şi m-am prăbuşit în singurul fotoliu din cameră, cel în care obişnuiam să-mi citesc romanele şi să evadez în lumi fantastice în care nimeni şi nimic nu mă mai putea atinge. Când oamenii spuneau sau chiar te povăţuiau să îţi dărâmi zidurile inimii şi să laşi viaţa să arunce o privire înăuntru, era clar că ei nu avuseseră parte de dezamăgiri atât de negre încât ar fi făcut de ruşine şi Iadul. Într-un colţişor timid al minţii mele, ştiam că timpul le vindecă pe toate, însă existau oare situaţii sau sentimente care nu puteai fi vindecate decât într-o anumită măsură, până la un anumit punct şi apoi gata, nimic? Îmi era o frică paralizantă, o simţeam deja pe sub piele, cum îmi înfioară carnea şi mă sleieşte de puteri. Aşezată în fotoliu, şi totuşi genunchii începură să-mi tremure violent ca şi cum mă aflam în faţa celei mai mari grozăvii care îi fusese dat omului să vadă. Dacă nu mă voi vindeca niciodată? Dacă nu voi reuşi? Dacă voi rămâne ca o jucărie stricată, prinsă pe veşnicie în aceeaşi rutină ameţitoare? Dacă, dacă, dacă?… Deodată, capul îmi păru atât de uşor şi atât de greu în acelaşi timp, încât am dat să mă ridic, însă corpul meu s-a revoltat din fiecare celulă a sa, comandându-mi pe un ton poruncitor să nu mai îndrăznesc vreodată să fac astfel de mişcări temerare. Bule albe şi negre mi se spărgeau în faţa ochilor şi am înţeles că urma să leşin. Lumea nu-mi păruse niciodată mai crudă de atât, aşa că m-am lăsat în voia sorţii şi am închis ochii cu greutate, simţindu-i ca de plumb, măcar pentru a face bulele să dispară dacă nu pentru a mă preda acelei senzaţii copleşitoare de uşurătate.

Anunțuri

2 gânduri despre “Un sfârșit e un sfârșit e un sfârșit

  1. Anca

    Buna seara, as dori sa stiu si eu cand urmeaza o continuare. M-am abonat la acest minunat blog tocmai pentru povestirea Un sfarsit e un sfarsit e un sfarsit. Deci?

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s